Vom închina de astă dată rubrica aceasta de amintiri nu unui actor, ci unui scenograf de mare talent, venit de la teatru la cinematograf şi care a strălucit în amândouă activităţile.
Ernst Stern, care s-a născut la Bucureşti în 1876 şi a studiat pictura la München, a avut privilegiul de a fi, în primele trei decenii ale acestui veac, colaboratorul apropiat al unor oameni de valoarea lui Max Reinhardt, Ernst Lubitsch, Paul Leni şi Alexandru Davila. În adevăr, ziarele din Bucureşti anunţau în anul 1912, în timpul celui de-al doilea directorat al lui Davila, că Teatrul Naţional reia «Răzvan şi Vidra» cu decoruri noi de pictorul bucureştean Ernst Stern. Pentru această colaborare, Stern venise însă de la Berlin, unde era de câţiva ani pictorul scenograf al lui «Deutsches Theater», scenă pe care străluceau realizările epocale ale lui Max Reinhardt, pe culmile gloriei sale. Într-un volum consacrat în 1930 activităţii de 25 de ani a lui Max Reinhardt la acest teatru, găsesc următoarele rânduri edificatoare: «Când s-a constatat că era nevoie de un om care să se afle în miezul problemelor, să stăpânească toate elementele tehnicii, să-l înţeleagă pe Max Reinhardt înainte ca acesta să apuce să vorbească şi să-i traducă gândul în limbajul pictural, iar acest limbaj să-I traducă în cel al tehnicii, omul acesta a fost găsit, la modul ideal, în persoana lui Ernst Stern». lar marea «Enciclopedia dello spettacolo» — care, în cele două pagini mari pe care i le consacră, lângă datarea naşterii sale la Bucureşti, face ciudata afirmaţie că a fost «tedesco-ungherese» (!?) — subliniază că «numele său rămâne indisolubil legat de spectacole care au intrat in istoria regiei de teatru: «Don Carlos» (1909), «Oedip rege» (1910), «Miracolul» (1914), «Macbeth» (1916), «Danton» (1920) şi nenumărate altele.
E vorba deci de o colaborare de peste 16 ani, ce nu s-a terminat decât atunci când Stern a fost atras definitiv de scenografia cinematografică.
În epoca de aur a filmului german, dintre 1918 şi 1925−27, cea care vede dezvoltarea expresionismului (dar care datorează atât de mult şi ideilor lui Reinhardt), Stern a fost colaboratorul apropiat al celor mai valoroşi regizori de film, de la Ernst Lubitsch, la filmele Soţia Faraonului, Flacăra şi multe altele, până la Paul Leni, cu care face decorurile celebrului film Cabinetul figurilor de ceară. Într-o lucrare de mare răsunet, consacrată nu de mult de Lotte Eisner cinematografului german din această epocă, sunt reproduse multe schiţe de Stern. Una dintre ele, pentru personajul lui Ivan cel Groaznic din Cabinetul figurilor de ceară, are o atât de vădită înrudire (subliniată şi de autoare) cu chipul pe care îl va avea acelaşi personaj mult mai târziu, în filmul lui Einsenstein, încât nu pot să consider această întâlnire decât ca o dovadă de congenialitate, spre lauda pictorului român.
Şi nu fără emoţie mi-aduc aminte de o seară din 1922, la Berlin, când Ernst Stern discuta teatru cu câţiva prieteni de la Bucureşti: Victor Eftimiu, Agepsina Macri, Maria Filotti, Soare Z. Soare, vorbind, cu voluptate, româneşte...
