Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Labirintul” – cronică de film


     Este continuarea filmului Speranța, de aceiași autori, adică, regizorul Șerban Creangă, care e și co-scenarist: cu Mihai Creangă și Ion Pavelescu. Este prezentarea mai departe a glorioasei echipe de luptători socialiști români Ștefan Gheorghiu, I.C. Frimu, M.G. Bujor, Gheorghe Cristescu, la care se adaugă și scânteietorul publicist N.D. Cocea. Este epoca mișcării sindicale împotriva silințelor guvernelor de a îngenunchia sindicatele, transformându-le în vagi „bresle” și „corporații”, laolaltă muncitori și patroni, lupi și miei înfrățiți într-o tandră îmbrățișare. Este epoca legilor „scelerate”, Iegea Orleanu, iar după ea legea Nenițescu. Dar, pe de altă parte este epoca organizarii partidului marxist românesc („social-democrat”, așa i se spunea pe atunci); este epoca în care, sindicatele, în ciuda clandestinității, lucrează neobosit, intervenind în toate gravele probleme ale țării, cerând soldaților mobilizați să înăbușe răscoalele țărănești să nu tragă, ci să fraternizeze cu răsculații. Prin gazetele lor, prin adunările lor de mii de oameni, la Ateneu, la „Dacia”, în porturile dunărene, socialiștii noștri deveneau o forță. Așa de primejdioasă, încât guvernul, în speță cel al lui Ionel Brătianu, specialist în trucuri de scamator, a crezut că e foarte iscusit să încerce o mică păcăleală. Firește, cusută cu ață albă, și pe care, foarte cinematografic, o povestește filmul nostru. Fapt istoricește adevărat. O minciună riguros adevărată! Liberalii au înscenat un atentat la viața primului ministru, Ionel Brătianu. Cu amabila colaborare a acestuia. Ideea era simplă. Vor zice așa: socialiștii și membrii sindicatelor sunt în fond niște simpli anarhiști, bandiți și pistolari. Biblia lor este revolverul. Să-i tratăm deci drept ceea ce sunt și, în loc să discutăm cu ei, să le interzicem orice activitate.
     Dar militanții noștri vor demasca trișeria. La un proces public în fața tribunalelor, proces care pasiona opinia publică fiindcă, dragă doamne, era vorba de o tentativă de asasinare a însuși primului ministru. La o asemenea reprezentație publică senzațională, luptătorii noștri vor demonstra, cu martori, cu „corpuri-delict”, că așa-zisul atentat fusese o pură și naivă pungășie, o scamatorie nedemnă de cel mai nedemn pungaș. Dezbaterile procesului sunt pasionante și spectaculoase, mai alescă avocatul socialist era extraordinarul N.D. Cocea.
     Pe lângă personajul Ștefan Gheorghiu, tot atât de artistic interpretat de George Șofrag ca și în filmul precedent Speranța — acum găsim un alt rol interesant, personajul I.C. Frimu, personaj care contrastează întrucâtva cu acel al lui Ștefan Gheorghiu. Acesta din urmă avea ceva special dramatic din cauza maladiei care îl măcina și care avea să-l răpună câțiva ani mai târziu (în 1914, la 35 de ani). În ciuda maladiei, el era mereu prezent, cu vorba, cu condeiul, cu admirabilul său elan. Frimu n-avea nimic romantic în conduita sa, ci numai înțelepciune, cumpătare, calmă certitudine a victoriei. Faptele și vorbele lui sunt un model de dârză cumințenie, interpretată cu mare artă de Virgil Andriescu.
     Titlul filmului este LabirintuI. De ce? O înțelegem abia la sfârșitul poveștii. Partidul liberal folosea două arme. Una, scamatoria banditească a atentatelor trucate, și, a doua armă, legea, articolele de lege în aparență ultra generoase, legile de înfrățire (ca legea Orleanu sau Nenițescu), legile de îmbrățișare, care, vorba franțuzului, pe proletar îl îmbrățișa ca să-l înăbușe. Legi perfide, șmecherii întortochiate, care te prindeau ca într-o pânză de păianjen, ca într-un labirint din care nu știai pe unde să ieși. Socialiștii noștri au înțeles șarlatania. Și I.C. Frimu, de pe vaporul ancorat în portul Brăila, în fața a mii de muncitori, le spune că, de-acum, ei trebuie să schimbe tactica. Să nu mai încerce a ieși din culoarele întortochiate ale vicleniilor juridice. Să nu încerce să iasă din labirint, ci, pur și simplu, să-i sfarme zidurile, să-i dărâme pereții.
     La vastele mitinguri muncitorești, vorbitorii aduc și frumuseți literare exaltante, ca de pildă stihurile: „Regii ce împart pământuri/ Și popoarele-ntre ei,/ Zile au de prăznuire,/ Câte vrei câte nu vrei./ Muncitorul însă n-are/ Decât ziua viitoare”.
     Semnalez interesanta secvență când Frimu și Ștefan Gheorghiu nu sunt de acord. Gheorghiu convinsese pe anarhistul Covalschi să depună ca martor și să-și mărturisească astfel complicitatea la falsul atentat. Tribunalul, îngrozit la ideea că sluga va da pe față toată șarlatania, ordonă menținerea martorului în stare de arest. Chipurile, ca să-l ferească de furia mulțimii. În realitate, pentru ca, acolo, la închisoare, polițiștii sa-l poată... sinucide. Că, vorba înțeleptului: „morții tac!”. Ștefan Gheorghiu, când află de acest asasinat, de data asta deloc fictiv, are teribile chinuri de conștiință. Căci el îl convinsese pe anarhist să destăinuiască totul. El, Ștefan Gheorghiu, îl trimisese la moarte!... Frimu, dezaprobă acest sentimentalism. „Tu, noi (zice el) nu avem de făcut decât un singur lucru: datoria”. „Cu ce preț?” (întreabă Ștefan). „Cu orice preț”. „Cum? să fim sclavii datoriei?” „Într-un fel — nobil — da”, încheie Frimu.
     Acest film are toate calitățile filmului istoric, filmului de idei, filmului de psihologie, filmului politic, și toate calitățile filmului... cinematografic.
 
(România literară nr. 43, 23 octombrie 1980)

Tags: cronica de film, d.i. suchianu, labirintul film, serban creanga

Comments: