Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



La porţile pamântului… şi ale actualităţii


     După Merii sălbatici — realizat de debutantul Alecu Croitoru şi prezentat pe ecrane în iunie anul trecut — şi Camera albă — lucrare cu care documentaristul Virgil Calotescu îşi făcea în decembrie transferul în filmul cu actori, studioul Bucureşti mai prezintă, în martie, un nou film de actualitate: La porţile pământutui de Geo Saizescu. Cu aceasta se încheie seria de filme ale căror scenarii au fost scrise în 1964.
     În filmografia regizorului, La porţile pământului e şi el într-un fel un debut. Autor în 1959 al schiţei umoristice de inspiraţie argheziană Doi vecini şi realizator — după cinci ani al comediei de actualitate Un surâs în plină vară, agreată de spectatori şi premiată de revista CINEMA la Mamaia, Geo Saizescu ne pune pentru prima dată — după alţi doi ani — în faţa unei drame psihologice.
     Mutaţia aceasta, deşi pregătită după cum am văzut îndelung, este surprinzătoare. Ea l-a deplasat pe autor într-o zonă pentru care nu-şi anunţase vocaţia şi în care ne lipseşte mai mult decât în oricare alta tradiţia şi experienţa. Secţiunile de oarecare anvergură prin societatea noastră contemporană nu se fac încă semnalate insistent în producţia noastră de filme şi, cu atât mai puţin, încercările de a sonda dramele psihologice ale eroilor contemporani. Fie că e vorba de filme despre oţelari (Mândrie, Camera albă), fie că se realizează filme cu ţărani (Sărutul, Merii sălbatici), optica rămâne deocamdată asemănătoare aceleia cu care liceenii îi privesc pe studenţi (Casa neterminată, Gaudeamus igitur), fără preocuparea de a îmbrăţişa categorii sociale diverse, o tipologie umană şi o problematică de interes general.
     Geo Saizescu e incontestabil înzestrat cu intuiţia exactă a unei tipologii sociale şi naţionale diverse şi caracteristice. Am reţinut filmul Un surâs... pentru ineditul şi farmecul eroului, îndeosebi în momentele în care comicul, cu aspect de farsă uşor grotescă, lăsa să se facă simţită o undă de tristeţe candid-nastratinesc-visătoare. Ca în scena în care Făniţă venea la balul sătesc cu haine închiriate de la oraş, dar — fire sucită — refuza să danseze cu fata pentru care făcuse toate pregătirile. Bruscând-o, eroul trăda permanent o stângăcie în raporturile cu semenii, stigmat al unor vechi deprinderi şi umilinţe. Vrând să se elibereze de ele, personajul se detaşa într-un fel de propriile gesturi, dându-le o cuceritoare alură comică.
     În noul film, eroul este oarecum acelaşi, cu deosebirea că se numeşte George, este intelectual şi evoluează în modalitatea dramatică. Personajul e integrat acum într-o colectivitate — este responsabilul unui grup de geologi care caută fier în munţii Apuseni şi e însurat. A rămas însă un singuratic. Nici lui nu-i plac reuniunile dansante la care îl poartă soţia când vine din munţi în Bucureşti. Tip aşezat, obişnuit să stea locului scormonind pământul, e atent nu atât la modul cum se mişcă oamenii, cât la felul cum tac ei. „— Nu-mi place cum tac, spune el despre companionii seratelor ocazionale. — Se vede că n-au nimic să-şi spună”. Regizorul nu-şi creează însă răgazul să analizeze ca atare mediile prin care eroul trece. Nereţinându-şi temperamentul prea dinamic ca să poată închega o atmosferă din detalii şi nuanţe, cu suspensuri şi tăceri, el îi pune doar pe convivi să se zbânţuie caricatural. Într-un context de comedie, efectul ar fi poate mai elocvent. Pentru dramă, s-ar cere însă mai mult sau altceva.
     Tipologia este acum mai cuprinzătoare. Grupul geologilor — trei băieţi şi o fată — este diferenţiat după vârstă şi caractere. George (George Constantin) este sobru şi interiorizat, convins de nobleţea profesiunii sale. Romi (Sebastian Papaiani) posedă simţul autoironiei şi pozează în funcţionarul rătăcit printre geologi, deşi în fond nu-i lipseşte nici lui chemarea pentru meseria aleasă. Emil (Popovici-Poenaru) este elementul dizolvant, blazat, dar arivist; — toţi trei gravitând în jurul Dinelei (Ilinca Tomoroveanu), colega lor de expediţie. Interesul pentru fată nu se ghiceşte însă la niciunul, în afara pornirilor momentane şi pur instinctive ale lui Emil, respinse violent de Dinela şi sfârşind lamentabil. Atracţia secretă dintre George şi Dinela, care ar constitui virtual nucleul dramatic al filmului, se consumă în cele două prilejuri când bărbatul pare să-i ghicească în palmă firul vieţii, dar nu descoperă decât urme de fier. În episoadele urbane mai apare un tenor „tipic” (Ion Stoian) — sărac cu duhul dar impertinent şi berbant — cu care frivola soţie a lui George (Marga Barbu) îşi înşală bărbatul. În scenele de munte urmărim şi un cioban cvazimioritic şi cvazineologistic (Dem. Rădulescu) ajutor neaşteptat şi providenţial al geologilor în descoperirea zăcământului de fier. În fine, mai înregistrăm o Silvie (Florina Luican), personaj de coloratură.
     Tema dezbătută ar fi aceea a pasiunii, a vocaţiei, a demnităţii umane. În registrul dramatic în care sunt situate, personajele se comportă însă ca şi cum ar fi transpuse în perimetrul unei anomalii magnetice. Ele oscilează fără simţul măsurii şi al echilibrului etic şi estetic, între o grosolănie afişată strident şi un snobism urban recent contractat. Bărbaţii se poartă cu femeile dur şi expeditiv, cu gesturi şi expresii lapidare: „— Hai, valea!” sau mocnesc atemporal incolor, insinuând pasiuni secrete de care noi ne vom da seama foarte târziu, când ni se va spune. Şi în Un surâs în plină vară, Sebastian Papaiani o respingea pe Florina Luican cu vorbe nu prea meşteşugite, dar o făcea cu durere, luându-şi în derâdere propriul năduf şi resimţind amarul hazului său. Orice detaşare a omului de datele sale primare fiind un act de civilizaţie, personajul devenea viabil şi semnificativ. Aici însă ideea s-a pierdut şi n-a rămas decât inerţia gestului şi cuvântul secătuit de vibraţie. Romi o jigneşte pe Silvia pentru că l-a sculat din somn, Silvia îl repede pe Romi (care „a lipsit când s-a împărţit bunul simţ”), Emil o dă afară pe Silvia, având grijă să-i spună suplimentar că n-a iubit-o niciodată; apare însă Romi care (băiat bun în antracte) îl pune la punct pe Emil în faţa fetei — şi, atât unul cât şi altul, deşi umiliţi, primesc arbitrajul, ba fata acceptă într-un fel şi propunerea de căsătorie pe care Romi, compensatoriu, i-o face pe loc. George îl pălmuieşte şi el mai târziu pe Emil, după ce uzase însă de o presiune psihologică suficient de morocănoasă pentru ca totul să nu poată lua o alură comică — lucru care-i preocupă şi pe Emil şi Romi când se bat în răstimpuri. George îşi îndeplineşte şi datoria morală de soţ, pălmuindu-şi soţia adulterină şi alungând-o dar amantul o trimite înapoi la el ca să se împace, ceea ce ea şi face nu înainte de a-i striga „— Laşule”! George o primeşte ceremonios în staţia de autobuz din creierul munţilor, de unde o trimite însă îndărăt, cu prima cursă.
     În toată această suită de situaţii există evident o substanţă dramatică reală. Autorii, regizorul Geo Saizescu şi scenaristul D.R. Popescu, caută — cum spunea Dinela despre George „acele continente nevăzute de sub picioarele noastre”. Ei vor să descopere, precum geologii, metalul preţios, valorile umane autentice. Există chiar în film — un filon firav, dar există — o undă de umanitate caldă, ilustrată îndeosebi de personajul interpretat de Ilinca Tomoroveanu. Câteva momente sunt încărcate de regizor cu presentimentul dens al dragostei care începe — cum e scena din munţi, când Dinela bate în cutiile de metal, ca ecourile să alunge mistreţii nevăzuţi, dar vrând de fapt să scape de neliniştea care i-o inspiră George. Acesta e după cum o mărturiseşte în comentariu, genul ei de bărbat preferat — solid, serios, chiar cu barbă. Aici se întrezăreşte adevărata temă a filmului. Personajele sunt juxtapuse firesc, dar elementul Iiant apare numai accidental. Deliberarea eroinei e în consecinţă numai simulată. Tot filmul este o retrospecţie, Dinela căutând în amintire pe autorul anonim al unei scrisori. Cadrul final, când fata deschide uşa şi îl priveşte cu uimire şi speranţă pe cel care îşi anunţase vizita prin scrisoare (noi nu-i vedem faţa, dar îl bănuim a fi George), îl arată pe regizor apt să practice sugestia delicată şi elocventă, atunci când este atent la mişcările ascunse ale sufletului omenesc.
     Ca un ecou al vervei comice a peliculelor anterioare ale lui Geo Saizescu, regăsim în acest film ritmul alert al cadrelor şi al montajului, după cum e marcată tentaţia plein-air-ului, efortul de a situa acţiunea într-un peisaj românesc specific, valorificat prin imaginea lui George Cornea. Sunt calităţi care, alăturându-se talentului şi farmecului relevat de Marga Barbu, Ilinca Tomoroveanu, George Constantin, Sebastian Papaiani, Dem. Rădulescu şi ceilalţi interpreţi, reuşesc să sugereze ceva din bogăţia continentului tematic la porţile căruia ne aflăm. Se poate spune cu certitudine că aici „e fier”. Pe când însă o explorare şi o exploatare intensă şi pe toate orizonturile a acestui filon, pentru a scoate filmul de actualitate din stadiul încercărilor sporadice?
 
(Cinema nr. 3, martie 1966)

Tags: cronica de film, geo saizescu, la portile pamantului film, valerian sava

Comments: