În peisajul noului val românesc, filmul basarabean – atât cât este - aduce o infuzie de prospețime, pe care aș numi-o nu doar benefică, ci chiar salvatoare. O explozie de sensibilitate, vitalitate, căldură și naturalețe, de care tinerii cineaști ”regățeni”, pradă unui formalism crispat și agorafob, se feresc ca de foc, ne aduce Igor Cobileanski, cu lungmetrajul său de debut La limita de jos a cerului.
Impus pe plan internațional prin savuroasele scurtmetraje (din păcate, prea puțin cunoscute în România) Când se stinge lumina, Sașa, Grișa & Ion și (Plictis) și inspirație - mici bijuterii ale genului comic, spre înfruntarea absurdului tranziției basarabene, Igor Cobileanski își dovedește măiestria în filmul de televiziune Tache, spumoasă comedie despre realitățile Basarabiei postsovietice - pământ devenit, parcă, al nimănui, pe care doar optimismul și sufletul mare al oamenilor îl fac să supraviețuiască degringoladei istorice. Aceeași temă, a înfruntării, prin omenie și umor, a colapsului socio-economic și dezorientării politice a micului stat, prins între imperii și interese străine, traversează întreaga creație a talentatului regizor și scenarist.
La limita de jos a cerului este primul film al lui Igor Cobileanski care iese din registrul strict al comediei (în care regizorul a excelat până acum, ca nimeni altul din generația sa, și pe care sper să nu-l părăsească), pentru a opta pentru acela al melodramei. Renunțând la savorile genului comic – pe care nu îl abandonează total -, Cobileanski are astfel ocazia să dezvolte nucleul moral-ideatic aflat la baza comediilor sale de până acum, motorul din umbră al acestora: optimismul autoironic, dar lipsit de sarcasm al scurt-metrajelor și al filmului de televiziune are în spate încrederea în potențialul sufletului uman, încredere care în cinema-ul dâmbovițean a devenit de multă vreme o vorbă goală. De aici, valoarea salvatoare de care vorbeam. Pe care regizorul o exprimă astfel: ”Realitatea basarabeană este una deosebită. Mai bine zis, felul de a fi al oamenilor este deosebit. Descopăr și admir o splendidă mentalitate formată la intersecția a două culturi, cea slavă și cea latină. Sinceritatea rusească și cumințenia românească, amestecate cu alte calități și neajunsuri ale celor două popoare au creat un caracter uman cu un comportament social total diferit de alte zone. Subiectele mele sînt de multe ori inspirate din această realitate”.
La limita de jos a cerului, realizat după un scenariu scris inițial de Corneliu Porumboiu și adaptat de regizor, este o poveste de dragoste. De dragoste și disperare – pentru că nu se poate vorbi despre realitățile basarabene fără cel puțin un dram de deznădejde. Este povestea căutării drumului în viață a unor tineri dintr-o țară aflată în faliment, în care, pentru a supraviețui, lumea fură ca-n comunism (cu toate că nu mai e nimic de furat), vinde și fumează narcotice ieftine, ori se prostituează cu potentații locali, ca în capitalismul Lumii a III-a, iar ”dacă ești băiat deștept”, poți ajunge cel mult bucătar de cantină (explică șeful Poliției, alias Igor Caras-Romanov, a cărui excelentă tiradă despre jocul de oină - ”arhetip al spiritului moldovenesc” îi poate conferi cu brio premiul de interpretare pentru rol secundar). Miracolul lui Cobileanski este că aceste condiții fără ieșire nu generează sarcasm și anarhie absolută (ca în parabolele totalitare suprarealiste sovietice, ca la Alexei Gherman), ci nasc acea tensiune spirituală, s-o numim idealist-escapistă, care ne farmecă în capodopere ca Arizona Dream, Miracol la Milano sau Dodes'ka-den. Chiar dacă nu ajunge în zona realismului magic, preferându-l pe cel teluric, filmul lui Cobileanski este infuzat de ADN-ul primului.
Căci realismul social aproape lugubru, suprins cu multă sensibilitate și compasiune (atât de imaginea semnată de Oleg Mutu, cât și de jocul vibrant și impecabil al actorilor - Igor Babiac, Sergiu Voloc, Ela Ionescu), este drenat de escapismul eroilor principali, care nu vor (ca tot românu' de după '89) să fugă în America sau în Asia, ci să se avânte, idealist-sinucigaș, cu deltaplanul de proprie fabricație, într-un petic de cer. Ca patetica Elaine din Arizona Dream. La fel de tragi-comic și fără sorți de succes, la fel de înduioșător.
De altfel, multe filoane – nemărturisite sau poate chiar neconștientizate - îl leagă pe Igor Cobileanski de Kusturica (din perioada de grație a marelui bosniac). Aceleași sinceritate și umor, sensibilitate și umanism, același tragi-comic, un ritm similar al emoțiilor (ceva mai așezate la regizorul basarabean), aceeași consistență a partiturilor actoricești, aceeași soliditate scenaristică. Urmărirea constantă a unor mize artistice de substanță îi poate conferi lui Cobineanski premisele pentru a deveni un Kusturica basarabean. Că este nevoie!
