La prima vedere,
Dincolo de calea ferată al lui
Cătălin Mitulescu reprezintă un fragment dintr-un love story, o des- părţire care se desfăşoară pe parcursul unei singure nopţi.
Minimalist, adică minim de mijloace, maxim de efecte, filmul urmăreşte deznodământul unei istorii din care s-au scurs numeroase episoade. Adrian (Alexandru Potocean) lucrează undeva în Italia, decorul pitoresc-lucios de vedere de la început face un contrast previzibil cu atmosfera de mahala în care plonjează personajul la întoarcere, dar fără ca regizorul să mai speculeze ideologic faptul: „dincolo era mai bine, aici e mai rău”. De atfel, mediul italian se arată unul convivial, agreabil, iar patroanei sale, Adi îi spune că se va reîntoarce într-o săptămână. Îl aşteaptă iubita sa, Monica, interpretată de Ada Condeescu, – să ne amintim de
Loverboy (2011) –, îmbrăcată ca pentru o petrecere, sexy-decoltată, dar nu şi pentru Adi. Numaidecât este sesizabilă răceala ei, răspunsurile în doi peri, ezitările, privirile aţintite înainte, proiectate în gol, dialogul monosilabic, în fine, tot ceea ce limbajul trupului spune mai bine decât o fac cuvintele. Acasă înseamnă o garsonieră dincolo de liniile de cale ferată, însă fără nimic sordid, fără acea tuşă mizerabilistă şi apăsătoarea atmosferă de ghetou comunist din anii ’80. Cu un fel de terasă frumos amenajată, locul are un şarm al lui, respiră intimitatea unei mahalale bucureştene de pe vremurile când grădinile se întindeau până departe. „Căldura” cuibului este estompată de răceala pe care o transmite femeia care mărturiseşte senin faptul că s-a culcat cu un alt bărbat. Mărturisirea este menită să provoace o reacţie, dar ea nu vine, tânărul nostru se face că plouă, lăsând să treacă neobservată afirmaţia gravă într-un joc al temporizării. Cătălin Mitulescu încearcă să configureze criza cuplului în absenţa oricărei informaţii despre cei doi, ca în “Dealuri ca elefanţi albi”, remarcabila povestire a lui Hemingway, cu ceva din fineţea cu care prozatorul american construia tensiunea din mai nimic. Mi-a amintit de excelentul film al lui Matias Bize,
La vida de los peces (2010) unde totul se joacă într-o noapte a revederii în care o veche dragoste se reaprinde cu o forţă dizolvantă pentru a se stinge într-o dimineaţă cenuşie. Există un sentiment de vinovăţie, există o absenţă îndelungată a bărbatului, reacţia femeii poate fi şi o provocare, poate fi şi un semnal că totul s-a terminat, poate fi şi o pedeapsă, poate fi şi o încercare de reapropriere prin declanşarea unei crize, poate fi orice. În acest nedefinit, în această ambiguitate stă farmecul ei dureros. Câteva precizări fac lumină la un moment dat, frustarea şi răceala se explică printr-o absenţă îndelungată a lui, prin refuzul lui Adi de a reuni familia acolo unde el lucrează etc. Însă, regizorul lucrează intenţionat cu parţialităţi, cu umbre, cu reflexele unei poveşti pe care nu o ştim şi din care nu vom afla mai nimic. Ceea ce se întâmplă hic et nunc rămâne echivoc, aluziv, amestecat, nespus. Regizorul mizează pe acest schimb de tăceri şi jumătăţi de cuvinte, atingeri şi respingeri, pe jocul privirilor schimbate în jurul a ceea ce nu se spune. Uneori ai sentimentul acumulării unei răutăţi fără rost în reacţia femeii, sunt lucruri acumulate în timp, frustrări, nostalgii, reproşuri, dorinţe, reprimări, chemări, nefericiri etc. Toate sunt prezente în amalgamul stărilor prin care cuplul trece. Copilul lor Luca doarme în singura cameră disponibilă, liniştea lui este fundalul acestor tensiuni, însă realizezi că el nu mai reprezintă o motivaţie suficientă pentru stabilitatea cuplului. La un moment dat, Monica dispare pur şi simplu şi Adrian pleacă să o caute în vecini şi o regăseşte la o nuntă de cartier unde majoritatea îl cunosc şi îl simpatizează. Este momentul în care atenţia se mută de la cuplu la ceea ce se petrece la această petrecere în care totul e confuz, nuntaşii se provoacă în chestiunea aranjamentelor mercantile ale unei nunţi cu dar, până când izbucneşte un scandal în toată regula. Aparent situaţii forţate, teatralizări inutile, senzaţia de spectacol de bâlci, numai că, în ciuda acestor lucruri şi a amenajărilor precare, nici aici mizeria nu mai inundă cadrul. Lucrurile par să se desfăşoare în jurul unui personaj impozant, interpretat de Claudiu Trandafir, care domină scena şi a cărui gesticulaţie grandilocventă face spectacol. De altfel, actorul care are nu doar experienţa unei şcoli de teatru făcute în Anglia, dar şi a numeroase roluri de film, salvează scenele şi trage după sine această poveste colaterală. Un fel de naş, deşi nu e clar, îşi reglează conturile cu mirele, apoi cu un challanger pe care-l bate măr, pe un fundal în care Monica exersează în falset belcanto- ul italian, scenă care aduce de departe cu tumultul cantabil şi groteştile expresivităţi felliniene. Mitulescu va urmări acest personaj exuberant, care catalizează nu numai energii negative, aruncând în aer nunta, dar şi aducându-i puţină culoare în obraji cu o pereche de palme şi câteva figuri de aikido. E un fel de digresiune în marginea poveştii principale, cu episoade de sordid unanim acceptat, o poveste de cartier cu scandalagii şi „adevăruri” crude, ştiute de toţi, dar „vărsate” la un pahar. La final, muzica de taraf acompaniază melancolia acestui lup singuratic care este şi ultimul care evacuează scena. Acest intermezzo a asigurat un respiro, o supapă pentru tensiunile acumulate între cei doi iubiţi, tensiuni pe care le eliberează în cascadă scenele de scandal. Este soluţia inteligentă a lui Cătălin Mitulescu nu de a rezolva situaţia, ci de a-i oferi un alt fundal, de a distrage puţin atenţia de la ea, de a o reintroduce pe un alt ritm, al unei romanţări care recheamă nostalgic nişte
tempi passati. Într-adevăr, povestea celor doi este relansată pe un ton
moderato cantabile. De altfel, există momente în care relaţia pare să se reîncălzească, pentru ca apoi să recadă în incertitudini, ezitări, ambiguităţi, însă acel moment al unei clarificări nu soseşte niciodată, nici măcar ocazionat de o brutalitate. Avem o afectivitate furtivă, dar şi ea pare să funcţioneze ca un fel de consolare, ca o amintire a ceva ce a fost, cu forţa de inerţie a gestului regăsit, dar a cărui tandreţe nu mai poate susţine întreg edificiul unei relaţii deteriorate. Există un final adăugat despărţirii, o reunire sub cerul Italiei, cât de reală nu putem şti.
Dincolo de calea ferată este cel mai consistent film al lui Cătălin Mitulescu, pornind de la scenariu, şi totodată cel care deschide cel mai mult spre variabilele unei explorări psihologice. Filmul lasă impresia că regizorul s-a oprit la jumătate, că nu a reuşit să edifice complexul psihologic al relaţiei între cele două personaje, Adrian şi Monica, astfel încât să o conducă dramatic, scandând tensiuni şi intensităţi tot mai puternice şi a virat către o altă „naraţiune” pentru a umple golul creat în relaţia de cuplu. Însă tocmai acest fapt, acest neterminat, această suspendare a explicaţiilor, acest joc la limită unde totul se află pe muchie de cuţit, conferă filmului nu doar prospeţime, ci o forţa de gravitaţie a viului, cu personaje care devin tot mai dense cu fiecare gest. Iterativ, refuzul unei explicaţii menţine aerul enigmatic al personajului feminin, aşa cum absenţa oricărui moment de gelozie din partea lui Adrian pare să reflecte o durere latentă, o vinovăţie care se lasă pedepsită. Este, deocamdată, cea mai frumoasă poveste de dragoste într-un film românesc, după 1989, una care vorbeşte la fel de bine şi atunci când tace.
