​„Jocul volumelor în lumină”

     Cineaşti-scenografi: Ştefan Andronescu
     Mai mult decât în alte bresle, în cea a arhitecţilor, datorită practicii «bobocitului» (stu­denţii anilor mai mici lucrea­ză la proiectele celor mai mari) există încă din anii universităţii o mai bună cu­noaştere între diferitele vârste profesionale. Dincolo de hazard, aşa cum singur o spune Ştefan Antonescu, întâlnirea sa cu Buftea se datorează şi acestei tradiţii. Numai cu câţiva ani mai mare, arh. Nicolae Drăgan îi serveşte lui Ştefan Antonescu drept mentor în tainele scenografiei, cooptân­du-l ca asistent la Dincolo de pod şi Buzduganul cu trei peceţi. A fost de-a­juns ca microbul filmului să fi contaminat pe noul venit. Debutul pe cont propriu nu a întârziat. În 1977 Ştefan Antonescu semna scenografia filmului lui Andrei Blaier, Trep­te pe cer. În anii care au urmat, alte cinci filme — dintre care trei remarcate şi pen­tru plastică (Între oglinzi paralele, Ur­gia, Lumina palidă a durerii) îi acordă lui Ştefan Antonescu statutul unui sceno­graf experimentat. Cele şase filme, toate cu acţiunea în secolul nostru, dar amplasa­tă în momente (înainte de primul război mondial, între cele două războaie, în anii '40—'50, şi trei în zilele noastre) şi în medii (sătesc, muncitoresc, orăşenese intelec­tual) diferite, ne dau posibilitatea să desci­frăm amprenta autorului lor.
     Mai întâi aş numi predilecţia pentru de­corul construit. Să ne amintim de piaţa, casele, beciul satului din Urgia, cu simfo­nia sa de porţi şi puţuri de lemn, mărturie a unei civilizaţii ancestrale; ruinele fostei case a lui Crăciun din O Iacrimă de fată; să ne amintim şi de cabana din Trepte pe cer cu aerul ei de gospodărie înjghe­bată de burlacii temporari, lucrând în de­plasare în creier de munte, decor cu voite stridenţe de gust şi asonanţe coloristice, utilizând defectul ca efect («Un decor nu trebuie să fie frumos în sine, căci el trebuie să exprime universul celor ce îl locuiesc, cu gustul sau lipsa lor de gust, cu cultura sau incultura lor».); şi prin contrast să numim interioarele de un mare rafinament estetic — casa Gheorghidiu, mansarda tinerilor căsătoriţi, casa de mode sau topitoria de sticlă, cu tot cortegiul lor de mobile, obiecte sofisticate (primele maşini de scris, sau maşini cu patru roţi, lămpi de gaz sau aparate de filmat, birje etc.) sau de gadget-uri 1900, ca umbrela care se face scaun — din Între oglinzi paralele. Este drept că decorul poartă aici şi girul estetic al regizorului Mircea Veroiu, înrudirea cu stilul decorului din Dincolo de pod fiind evidentă, dar nu mai puţin se citeste armonioasa colaborare dintre regi­zor si scenograf. («Veroiu este un regizor care ştie să epuizeze toate unghiurile şi efectele oferite de un decor, ştie să-I valorifice până la nuanţă, iar dacă îi aduci un obiect aparte, Veroiu inven­tează o situaţie pentru a-l pune în evi­denţă».) Alteori decorul lui Ştefan Antonescu are ambiţia să concureze story-ul întru definirea biografiilor personajelor, ca de pildă camera de la demisol a bătrânei pianiste din Probleme personale, inte­rior în care se poate percepe istoria unei clase, desfăşurată pe fundalul unor pro­funde mutaţii sociale.
     Predilecţiei, cum spuneam, pentru deco­rul construit i se adaugă interesul marcat faţă de peisajul unde este amplasată con­strucţia, peisaj ce devine la rândul său ele­ment de decor. Întinsul cenuşiu şi sterp împlântat cu siluetele sondelor din Lumina palidă..., spinarea dealurilor şi curbatura văi: unde se cuibăreşte satul construit din Urgia, intră toate în calculul artistic al sce­nografului.
Trecerea de la spaţiul încăperilor către plein-air-uri se face de preferinţă printr-o succesiune gradată a volumelor, niciodată complet închise, lăsându-te mereu prin­tr-o uşă, o poartă, o fereastră deschise — să bănuieşti un dincolo. «Definiţia dată de Le Corbusier arhitecturii: «Jocul vo­Iumelor în lumină» se potriveşte cum nu se poate mai bine şi scenografiei», îmi spune Stefan Antonescu, definindu-şi crezul estetic, şi totodată încercarea sa de a supune concepţia scenografică aces­tui motto. Şi adesea a reuşit să o facă.