În dreptul acestui pseudonim scurt, tăios, făcut să se imprime imediat în memorie, aşa cum îi stă bine unui nume de afiş, recentele dicţionare cinematografice înscriu patru nume: Ecaterina Ruxandra Vlădescu-Olt.
Născută la Bucureşti, în mai 1912, Jany Holt pleacă la Paris în 1926 şi, atrasă de teatru, urmează acolo cursurile lui Charles Dullin şi ale excelentei profesoare Gabrielle Fontan. Alături de Dullin, la teatrul „Atelier”, ea se afirmă în roIuri mici, dar alese dintr-un repertoriu foarte valoros. Două piese însă o vor lansa definitiv ca vedetă a scenei pariziene: «La créature» de Ferdinand Bruckner, jucată la teatrul soţilor Pitoëff şi «Les innocentes» (Children's Hour) de Lillian Hellman, reprezentată în aprilie 1936 la „Théâtre des Arts”. Deşi juca alături de un trio de actriţe valoroase: Marcelle Géniat, Tania Balachova şi Yolande Laffont, Jany Holt reuşea să treacă pe primul plan. Un critic francez — unind în elogiul său ambele roluri — scria atunci despre ea: „Am mai văzut-o odată, şi din clipa aceea n-am mai văzut-o decât pe ea. Era la teatrul „Mathurins”, într-o piesă cumplită şi splendidă a lui Bruckner; când apărea acolo cu acea stranie paloare de copil nenorocit, cu chipul acela tăcut, concentrat, luminat pe dinăuntru de fulgerări de spaimă, de deznădejde şi de iubire…”
Şi astfel, la numai 24 de ani, tânăra româncă aspiră la titlul de vedetă. Succesul în teatru a dus imediat şi la începerea unei cariere cinematografice. În acelaşi an, 1936, o solicită, pe rând, trei mari regizori francezi Julien Duvivier pentru
Le Golem (realizat la Praga cu Harry Baur), Jean Renoir pentru
Les Bas-Fonds (
Azilul de noapte) şi Abel Gance pentru filmul pe care îl dedică lui Beethoven. În următorii 20 de ani va juca în vreo 30 de filme, în care, aşa cum remarcă un autor, „i se încredinţează personaje de femei tinere anxioase, nevrozate, uneori tulburătoare”, ducând cu ele o pecete de mister. O urmărea parcă amprenta celor două roluri cu care se afirmase în teatru, amândouă situate la graniţa psihologiei patologice. În piesa lui Bruckner era o tânără cleptomană, în cea a lui Lillian Hellman era o mitomană de 14 ani, de o diabolică perversitate.
Dar Jany Holt, în toate rolurile sale de pe ecran, izbutea să depăşească această schemă prin sinceritatea, emoţia şi umanitatea pe care le acorda personajelor sale. Cinefilii noştri îşi amintesc de la Cinematecă rolul său din
Alibi, realizat de Pierre Chenal în 1937, unde era partenera lui Erich von Stroheim, cea care-i servea de alibi şi se zbătea să scape din gheara sa, în filmul
Les anges du pêché (
Îngerii păcatului) de Robert Bresson (1943) „juca cu o intensă emoţie” — spune un critic — rolul unei tinere criminale, care se refugiază într-o mănăstire şi-şi regăseşte acolo credinţa. Dacă vom adăuga la aceste nume de mari regizori pe cele ale lui Marcel L'Herbier (
La tragédie impériale – 1939) şi Jean Dellanoy, în al cărui
L'éternel retour (1944) a jucat alături de Jean Marais şi Madeleine Sologne,
Gervaise de René Clément (1955), cu Maria Schell, şi dacă vom aminti şi filmul
La maison du Maltais (
Casa din Malta), în care juca cu Viviane Romance, cu Louis Jouvet — un partener din multe filme — şi cu soţul său, Marcel Dalio, vom vedea că toată cariera sa este legată de regizori şi actori deopotrivă de valoroşi, ceea ce-i asigură un loc de prim plan în muzeul permanent al cinematografului: cinematecile.
Consacrându-se în ultimii ani, paralel cu teatrul, şi unei activităti de producătoare a unor filme de televiziune — în care, lucru semnificativ, s-a ataşat să evoce figuri de femei remarcabile — Jany Holt îşi afirmă în continuare calităţile de sensibilitate, inteligenţă şi tenacitate în muncă prin care a ajuns şi se menţine pe primul plan al personalităţilor culturale pariziene. Şi pentru cine cunoaşte ce reprezintă şi ce pretinde o asemenea performanţă, nu este puţin lucru. Ca şi râul al cărui nume îl poartă, Jany Holt a ştiut să dea munţii la o parte.
