Pe o străduţă liniştită din Cluj, în apropierea Pieţii Carolina, se află şi mai liniştitul Muzeu de Istorie a Transilvaniei; iar, înlăuntrul lui, silueta profesorului Daicoviciu, tumult fără vârstă, îţi dă surpriza întâlnirii unei furtuni cu cer senin. Afabilitatea sa e aproape sentimentală, dar, ascunsă fiind în duritate, dacă n-ai şti-o cum se manifestă, ai putea pleca de la început puţin speriat. Tonurile ridicate sunt însă semne de amiciţie, pe care profesorul-tribun le aşteaptă şi de la convorbitor, ca pe un consens la reciprocitate.
Cât priveşte legătura dintre istoria veche şi filmul modern — şi întrucât termenii pot fi compatibili în persoana unui singur om — aceste lucruri le vom vedea mai departe.
— Ca şi predecesorului dumneavoastră la această rubrică, acad. Zaharia Stancu, vă pun o întrebare menită să fixeze în timp contemporaneitatea generaţiei Dvs. cu naşterea cinematografului: care a fost întâiul film pe care l-aţi văzut?
— De numele primului film pe care l-am văzut nu-mi mai aduc aminte. Îmi aduc însă aminte perfect că vizionarea lui (să fi fost prin 1907−1908) a fost precedată de explicaţiile entuziaste pe care ni le-a produs profesorul de geografie, în clasa 1-a de liceu, la Lugoj; profesor al cărui nume adevărat, din păcate, iarăşi l-am uitat, dar pe care ştiu că-I poreclisem «Mozi-baci», sau mai pe româneşte «nea Cinema». Desigur, filmul acela era rudimentar, întâmplător, oarecare, şi totuşi, prin noutatea-i şocantă, ne-a ţinut sub impresia lui multă vreme şi ne-a impus un mare respect tuturor elevilor de liceu. Chiar azi, când filmul este ce este, mă gândesc adesea cu duioşie la pasiunea ciudată a bătrânului dascăl şi-mi spun că el prevăzuse cum acea nouă artă va inaugura o nouă civilizaţie a ochiului.
— Cum vedeţi filmele? Ce fel de filme iubiţi? Consideraţi filmul o simplă distracţie?
— N-aş putea spune că sunt un mare consumator de filme. Sigur este însă că, de câte ori am vreme, mă duc la un film fără să am vreo preferinţă. Şi, ciudat, am convingerea că mă duc numai la filme bune. Lucru explicabil poate prin faptul că le aleg doar pe cele pe care le precedă faima, poate prin faptul că încerc mereu reîntâlnirea cu câte un motiv sau subiect cunoscut din literatură, poate prin faptul că mă las adesea atras de personalitatea câte unui mare actor sau cineast. Pe scurt, fără să-i fiu unul dintre fanaticii fideli, recunosc în film o artă mai mult decât o distracţie, şi anume una din acele arte «culturale», le-aş zice — care creează epocă în mase. lar reţinerea manifestată de atâţia inşi faţă de această ultimă mlădiţă a artei o consider ca aparţinând mai mult snobismului acultural şi gratuitismului decât unei atitudini veritabil estetice.
— Faceţi vreo deosebire între filmul sonor, la a cărui apariţie de asemenea aţi asistat ca spectator, şi filmut mut, cu ideea căruia eraţi la acea dată obişnuit?
— Eu nu am fost nicio secundă printre cei care găseau (şi unii, se pare, încă mai găsesc!) că apariţia sonorului ar fi dăunat esteticii filmului, definiţiei lui iniţiale. Pentru că vorbirea însăşi este o artă (şi încă una din cele mai frumoase), iar vorba nu împiedică de Ioc cursul natural al acţiunii, nu rupe firul ideii artistice, nu alterează expresia gândului şi sentimentelor. Bineînţeles că există multe filme proaste printre filmele sonore, aşa cum au existat destule printre cele mute, acum avantajate de selecţia timpului şi de prizma ideală prin care sunt văzute.
Dar nici nu-i combat pe partizanii filmului mut: îmi dau seama că e o chestiune de gust şi înclinaţie.
— Ce condiţie primordială cereţi unui film?
— Repet, nu aleg, nu am nicio preferinţa când e vorba de filmele cu adevărat bune; sunt însă un cerber neînduplecat în privinţa adevărului vieţii pe care îl vreau şi întreg, şi exprimat cu simplicitate artistică. Nu mă încântă filmele cu atitudini şi subiecte imposibile, forţate (în afară, bineînţeles, când e vorba de un film de acrobaţie sau umoristic).
— Dar, lăsând la o parte filmele de excepţie, ce părere de ansamblu vă lasă, din acest punct de vedere, filmele pe care le-aţi văzut? Spuneţi-ne un film care nu v-a plăcut...
— Dacă m-aţi întreba ce părere am de filmele istorice, v-aş răspunde foarte sincer: nu cele mai bune păreri. De ce? Pentru că — dacă în filmele de alte genuri poţi să treci peste inconsecvenţe, poţi să ierţi anumite situaţii ireale sau prost inventate (adevărul e mai puţin precis) la filmele care vor să fie istorice, şi se intitulează astfel, exigenţele realităţii şi adevărului se impun de la sine cu mult mai multă pregnanţă. Adevărul istoric este exact şi sedimentat, el nu suportă modificări, adaosuri sau jumătăţi de măsură. Detest filmul «istoric» care, în numele realizatorului, falsifică realitatea, atmosfera, mentalitatea oamenilor vremii şi, din motive de aşa-crezută modernitate, sau dintr-o libertate cu totul nejustificată, introduce elemente şi comportări necorespunzătoare adevărului; îl detest pentru că — după părerea mea — el difuzează definitiv în marele public o eronată şi dăunătoare viziune asupra societăţilor trecute. E vorba de mult discutatele «super-producţii» (mai degrabă nişte mărfuri comerciale), care, prin nesocotirea faptelor peste limitele bunului simţ, violentează şi compromit tocmai domeniul pe care l-au îmbrăţişat: istoria.
Astfel, îmi aduc aminte de un film în care Odiseu apărea ca un saltimbanc, şi nu pot să cred că acest Odiseu a fost turnat după modelul eroului lui Homer, ci doar că neseriozitatea lui crasă, a însemnat o simplă autoimitare a autorului acestui film. Am impresia, şi cred că nu mă înşel, şi sper că nu se vor supăra prea mult pe mine unii autori de filme: cineastului (indiferent de rolul său în producerea filmului) nu-i este deajuns să fie înzestrat doar cu talent (de care nu e, de altfel, vinovat); ca orice artist, din orice artă, el trebuie să adauge talentului şi un anumit grad de cultură. Când zic «grad de cultură», fireşte că nu mă pot duce cu gândul la o cultură specială pentru orice situaţie. Sunt convins însă că un adevărat om de cultură simte instinctiv nevoia (şi trece peste jena) de a se adresa, când e cazul, acelora care, în domeniul respectiv, pot şi trebuie să-i dea indicaţiile trebuincioase (acestora sau operelor lor). Prin originea sa tehnică şi modernă, filmul, dintre toate artele, apelează cel mai mult la inteligenţă — şi tocmai de aceea orice încercare de impostură, orice incompetenţă şi orice tendinţă aculturală devin supărătoare. Ajungând aici, aş vrea să spun câteva cuvinte, să-mi exprim adâncul meu respect faţă de mult neglijatele filme documentare: găsesc că aceste filme sunt de o extremă importanţă pentru răspândirea şi popularizarea ştiinţei. Sunt opere pe care (alături de omul simplu) le pot vedea şi trebuie să le vadă chiar oamenii aşa zişi de ştiinţă sau artă — pentru că ele întregesc orizonturile celui mai competent privitor. pe lângă toate celelalte calităţi pe care le pot avea. Achiziţionarea lor, difuzarea lor şi considerarea lor în rândul filmelor majore sunt chestiuni care lasă la noi de dorit.
— Vă refereaţi, în observaţiile făcute mai înainte filmului istoric, şi la producţiile româneşti de gen?
— Deşi făcute cu grija pentru un conţinut educativ mai pronunţat, în general bunele noastre fiime istorice păstrează şi ele unele din cusururile arătate mai sus. Aş insista asupra unor cusururi particulare, care s-ar rezuma tot la depărtarea de adevăr — din motive de fals patriotism, dar şi din pricina unor dorinţe de a capta interesul publicului prin mijloace ieftine (decoraţii neconforme, atitudini exagerate, excentrice, lipsite de perceperea profundă a fenomenului). Să dau un exemplu, referindu-mă la unul din cele mai bune filme istorice româneşti,
Dacii. Detaşarea faţă de moarte, dispreţul trecerii de la viaţa pământească în lumea lui Zamolxe îi făcea pe daci, ştim cu toţii, să suporte această durere omenească cu o filozofică resemnare, manifestată prin zâmbete şi chiar ilaritate. În locul acestei adânci, înţelepte comportări, Decebal era pus pe ecran să râdă de moarte cu un hohot de nebun, lucru în întregime fals pentru oricine ştie câte ceva despre geto-daci. Pe urmă, uneori ne place să facem personajele să gândească exact ca un cineast al secolului XX, aruncându-le în schimb, cât priveşte aspectul exterior, în cel mai obscur primitivism. Oamenii din
Dacii, de pildă, vorbesc ca nişte intelectuali, dar mănâncă, din păcate, ca nişte sălbatici, discrepanţă ce putea fi, iarăşi, evitată, printr-un anume efort de documentare. Ca să nu mai vorbim de detaliul, zicem foarte mărunt, că pe mesele romanilor abundă bananele, lucru imposibil în condiţiile de viteză ale acelui timp. De aceea, repet, nu e suficient talentul inventiv; se impune în plus acordarea faptelor filmice cu autenticitatea materială şi spirituală a oamenilor şi atitudinilor vremii.
— Aţi fi gata să colaboraţi la un film?
— Eu sunt gata oricând să colaborez la orice film istoric, şi chiar la cele neistorice; atunci când mi se cere un sfat în ce priveşte atmosfera şi specificul unei situaţii, îl dau. Cu o condiţie însă: să fiu întrebat din timp, să simt că sunt un colaborator nu un simplu spectator.
Ba, dacă mi-aţi fi pus în tinereţe aceasta întrebare, v-aş fi răspuns că mi-ar fi plăcut să fac chiar pe actorul...
— E timpul să vă întrebăm acum, în concluzie: este filmul, credeţi, o artă majoră?
— Este o artă. O artă de mase prin excelenţă. Să nu uităm că filmul ne răpeşte nouă înşine, ceea ce este un prim indiciu al artei. Pe urmă, el ne îmbogăţeşte cunoştinţele, ne face mai buni sau mai ştiutori, ceea ce nu este puţin. În sfârşit, ne dă pe nesimţite o educaţie, prin mijloace cât se poate de plăcute şi de directe, apelând şi la minte, şi la sentimente. lar, ca profesor şi educator, nu pot să nu subliniez uriaşa importanţă pe care o au filmele de orice gen în formarea tinerilor şi chiar în perfecţionarea oamenilor în vârstă. Filmul, mult mai eficient decât teatrul, este unul din mediile cele mai binecuvântate pe care ni le-a dat tehnica modernă. De aici şi marea răspundere a autorilor şi actorilor care, în cazuri nefericite, pot să-I transforme tot atât de bine într-un mijloc de dezinformare, de toropire a conştiinţelor şi de convertire a gustului la facil şi îndoleinic.