Istoriografia filmului românesc. Periodizarea în actualitate

     Un studiu istoric se întemeiază. întotdeauna pe un sistem de cercetare care răspunde exigenţe­lor obiectului de studiat şi condiţillor sale speci­fice de dezvoltare. Conturarea acestui sistem şi stabilirea cu claritate a obiectivelor sale ştiinţifice devin cu atât mai necesare într-un stadiu de început cum este cel al istoriografiei cinema­tografice româneşti.
     Periodizarea vine să ateste modul de-a înţelege fenomenul cinematografic românesc ca o devenire istorică bazată pe legităţi proprii, pe acu­mulări şi salturi condiţionate de procese lăuntrice şi exterioare. Vor trebui astfel studiate cu atenţie, pe baza interdependenţei dialectice între particular şi general, perioadele mai puţin clare din punct de vedere caracterologic, cum ar fi anii de incertitudine economică şi artistică de după primul război mondial (1918-1923) sau perioada difuză dintre anii 1936-1948.
     O privire de ansamblu asupra istoriei cinematografului nostru majorităţii producţiilor, rolul di­feritelor influenţe exercitate de realizările con­temporane din străinătate sau caracterul oarecum sporadic al producţiilor autohtone, lipsa lor de continuitate stânjenind perfecţionarea uneltelor creatoare. Fenomenul cinematografic românesc între anii 1896-1946 a fost dominat de lupta entuziastă a unor pionieri pentru a impune cea de-a şaptea artă în atenţia oficialităţilor ţării, relevând premisele celui mai uluitor progres ce avea să-l cunoască o artă, în secolul nostru şi semnificaţia patriotică pe care ar fi comportat-o un sprijin din partea acestor oficialităţi. Vor tre­bui cercetate cu multă obiectivitate ştiinţifică as­pectele particulare pe care le îmbracă intervenţia statului în problemele cinematografice în anii 1936-1948, caracterul şi conţinutul acestei inter­venţii.
     Un reper cert pentru cercetarea noastră îl cons­tituie anul 1948, anul naţionalizării mijloacelor dc producţie şi difuzare ale filmului, graniţa care desparte istoria veche de istoria nouă a cinematografiei româneşti. Mai dificil de abordat, din pricina caracterului oarecum difuz şi prea puţin conturat, în perspectiva unei evoluţii clare, defi­nite a filmului românesc, problemele periodizării cinematografiei socialiste vor trebui rezolvate în funcţie de etapele desăvârşirii construcţiei socialiste în ţara noastră, a maturizării creatorilor şi a delimitării lor stilistice, în funcţie de oglindi­rea cât mai cuprinzătoare a principalelor mo­mente legate de istoria patriei şi a autenticităţii cu care recepţionează filmul românesc, proble­mele actualităţii.
     Pentru trecut s-au făcut până acum câteva încercări utile de periodizare, dintre care contribuţia explicită a lui Marius Teodorescu din „Stu­dii şi cercetări de istoria artei" — seria Teatru. Muzică, Cinematografie nr. 1/1964 prezintă un deosebit interes, alături de unele sugestii impli­cite conţinute în lucrările publicate la Editura Meridiane de Ion Cantacuzino şi Jean Mihail. Să vedem cum ar putea arăta un tablou sintetic al perioadelor istorice de dezvoltare a cinematogra­fiei româneşti între 1896 şi 1948.
     Distingem cinci mari perioade. Prima dintre ele — 1896-1911 — este consacrată „introducerii spectacolului cinematografic în România". Inovaţia este asimilată treptat, marcând câteva subpe­rioade distincte: momentul contactului iniţial, dominat de evenimentul primelor reprezentaţii cinematografice pe teritoriul ţării; cinematogra­ful îmbracă apoi forma unui spectacol ambulant, între anii 1902-1905, fiind sesizate în diferite pro­vincii activitatea aşanumitor demonstratori; ur­rnează apoi un răstimp de cca. 3 ani când o serie de săli de spectacol sunt amenajate pentru pro­iecţii, pentru ca abia în jurul anului 1909 să se semnaleze construirea primelor săli speciale de cinernatograf. Toate problemele legate de asimi­larea invenţiei pe teritoriul României ca şi unele dintre problemele perioadei următoare vor trebui studiate diferenţiat pentru fiecare provincie în funcţie de condiţiile administrative specifice.
     A doua perioadă — 1911-1918 — cuprinde „începutul producţiei cinematografice autohtone". Aici se disting câteva momente care evidenţiază preocupările şi strădaniile cinematografiştilor noştri de a face să existe o producţie naţională de filme; se fac primele încercări în domeniul economiei filmului, se impune figura primului mare şi prodigios animator-finanţator Leon Popescu, care desfăşoară o vastă campanie cine­matografică, a cărei arie de cuprindere între 1914-1916 constituie încă obiect de studiu pentru cer­cetarea noastră, se evidentiază activitatea — se pare bogată — a lui Ianovicz la Cluj. Către sfâr­şitul perioadei, în anii războiului, se semnalează o serie de importante filmări-document intre­prinse de operatorii serviciului foto-cinematogra­fic al armatei. A treia perioadă — 1918-1930 — grupează producţia „filmelor mute româneşti". În prima parte a perioadei, până în 1923, observăm o aparentă acalmie adusă de sfârşitul războiului. În realitate este o perioadă de regrupare a forţelor prin efectuarea unor-tatonări în domeniul or­ganizării productiei de filme şi al reorganizării reţelei. In etapa a II-a — 1923-1930 — înregistrăm o perioadă maximă de producţie.
     A patra perioadă —1930-1936 — înglobează „începuturile sonorului şi adecvarea fenomenului cinematografic la noile condiţii". Cercetarea trebuie să angajeze aci investigarea mai multor sectoare de activitate: aspectul producţiei, problema reutilării sălilor de proiecţie şi echiparea lor cu aparatură corespunzătoare, împărţirea pieţii, lupta pentru monopol, implicaţiile economice şi artistice ale versiunilor care se uzitează în epocă, contactul invenţiei sonore cu filmul documentar.
     A cincea perioadă este şi cea mai contradictorie. Ea se întinde între anii 1936-1948 fiind mar­cată de „intervenţia statului în productia de film documentar şi artistic". Perioada, în ansamblul ei, are un caracter mai difuz în raport cu cele anterioare, mai puţin definit. Se poate însă vorbi cu mai multă certitudine de existenţa a trei momente bine conturate în cadrul acestei perioade. Între 1936-1940 se remarcă explozia documenta­rului care se explică prin raţiuni propagandistice, înfiintarea primului studio cinematografic de stat (0.N.C.) în cadrul căruia se începe o muncă sis­tematică de calificare a tehnicienilor. Momentul 1940-1944 înregistrează în primul rând încununa­rea eforturilor depuse în timp de cineaştii noştri pentru o ecranizare cât mai reuşită a operei lui Caragiale prin cea mai bună productie de film românească din trecut O noapte furtunoasă. Momentul următor, 1944-1948, are un carac­ter mai unitar: înfruntarea între tendinţa filmu­lui agitatoric cu funcţie socială angajată şi ulti­mele recidive ale comercialismului. Abia în cu­prinsul acestei etape putem descifra germenii noii cinematografii ce avea să ia naştere după 1948.
     Evoluţia cercetării va confirma justeţea acestei periodizări sau, din contra, va scoate la lumină noi aspecte care vor amenda propunerea noastră. Esenţial mi se pare să păstrăm neabătut principiul dialectic al acordării criteriului unic cu ne­cesitatea de a varia unghiul de cercetare în func­ţie de specificul fenomenului cinematografic ro­mânesc în dezvoltarea sa istorică.