Irina Gărdescu: riscul unui interviu

     — Evit pe cât posibil să vorbesc despre mine, despre rolurile mele. Riscul e prea mare. O întâmplare, pe care ai povestit-o printre altele, poate fi înţeleasă drept declaraţie de esenţă, o observaţie pe care ai făcut-o printre altele, poate provoca nebănuite animozităţi. Aşa că, decât să vadă în mine lumea pe altcineva, mai bine să nu vadă decât actriţa în rolul ei, figura de pe ecran. În fond, rolurile sunt şi ele, inevitabil, parte din mine. De exemplu, personajul Rossanei, din Mihai Viteazul, a fost în cele din urmă prilej de adevărată bucurie şi satisfacţie. Nu mi-a venit uşor să-I construiesc, să-i găsesc modalitatea interpretativă adecvată. Pe lângă nenumărate dificultăţi de detaliu, cum era de pildă mersul în costume de epocă, mers pe care a trebuit să-I studiez să-I lucrez destul de mult, mai era problema principală: Mihai Viteazul era un colos, pe lângă care toţi ceilalţi treceau ca nişte umbre; şi aşa şi trebuia să rămână. Trebuia deci să împac temperamentul meridional şi personalitatea puternică a Rossanei cu marea ei admiraţie, cu supunerea faţă de covârşitoarea forţă a lui Mihai. Am încercat — şi mărturisesc, mi-a fost deosebit de greu — să înfăţişez un personaj cu două faţete contradictorii, permanent prezente; după aprecierile din cronicile filmului, se pare că am reuşit.
     Despre rolul din Puterea n-aş putea încă să spun mare lucru. Se fac modificări la scenariu, mai fac şi eu modificări în linia de interpretare pe care mi-am stabilit-o. Ce este deosebit de interesant şi în acelaşi timp dificil pentru mine este că acţiunea se desfăşoară în aproximativ 20 de ani. Aceasta presupune evident o transformare fizică şi psihică de a cărei realizare mă cam tem, mai ales că, nefiind personajul principal, Ana — pe care o interpretez — are apariţii relativ scurte şi la intervale destul de mari. Nutrim însă cu toţii speranţa că vom realiza un film la nivelul pe care-I implică însuşi subiectul său.