Ion Bostan: „Nu, nu filme publicitare, ci filme publicistice!”

„Spectatorul nu trebuie să «înghită» documentarul ca pe conferințele după care «urmează dans»”
― Ați fost distins cu Marele premiu, Cupa de cristal, în cadrul concursului anual al Studioului „Alexandru Sahia” pentru un film... Am vrut să numesc genul, dar e greu să te decizi: Dracula e un film publicitar sau un film științific sau — dumneavoastră cum l-ați defini?
― Mie nu-mi place cuvântul «publicitar». Pentru că noi ne adresăm unui turist care este saturat de pliante colorate, de reclame tetevizate și așa mai departe. Când am făcut Dracula, nu m-am gândit nicio clipă că fac un film-reclamă. Mi-am făcut datoria de regizor, ca față de oricare altă temă importantă și față de spectatorii, numeroși, pe care am vrut să-i captivez. Dorința mea a fost mai mult publicistică decât publicitară. Am vrut, în primul rând, să risipesc confuzia care există între legenda despre Dracula și adevărul istoric despre Vlad Țepeș.
— Nu v-au fost suficiente, totuși, mijloacele dumneavoastră...
— În general, am preferat să folosesc documentele și locurile reale pe care le-a descris și Bram Stoker în romanul care a lansat legenda. Pentru a reda atmosfera romanului mi-am permis doar câteva libertăți de stil față de genul filmului, care rămâne totuși documentar: l-am introdus pe eroul romanului, Harker, dar numai prin supraimpresiune, iar când am reconstituit scena tragerii în țeapă — deși, în genere, reconstituirile nu-mi plac în filmele documentare — am făcut-o strict în maniera tablourilor lui Aman. În aceste limite și ținând seama și de spectatorul căruia ne adresăm, aceste elemente de ficțiune mi s-au părut organic necesare.
— Care este spectatorul căruia vă adresați?
— Eu cred că, în această privința, lucrurile nu sunt încă suficient de clare. Turismul e azi un fenomen care capătă nu numai proporții din ce în ce mai mari, dar și semnificații mai adânci. Oamenii care pleacă să vadă locuri noi — orașe, oameni, țări — pleacă de obicei cu dorința de a se cultiva. Fiindcă unul din mobilurile turismului modern este setea de cunoaștere directă. Ceea ce așteaptă deci oamenii de la un film turistic este o informație mai serioasă, mai precisă, mai adâncă. O simplă prezentare a hotelurilor, a barurilor și a peisajului nu mai poate atrage. Interesează autenticul, ineditul și, dacă vreți, științificul.
— De fapt, filmele dumneavoastră turistice sunt filme știintifice și viceversa.
— Uneori. Când spui film științific, te gândești însă în primul rând la progresul tehnic, la explozia de descoperiri și invenții din foarte multe domenii. Și noi avem asemenea filme, fie cu caracter de informare sau instruire, fie ca mărturii ale cercetării științifice. Primul meu film despre pelicani a circulat prin toată Europa, în servieta unui mare ornitolog care-I arăta la congresele specialiștilor. lar acum câteva luni, am avut o mare plăcere primind o felicitare de la un regizor spaniol care-mi scrie că Histria, Heracleea și lebedele rulează la două mari cinematografe de pe Cale Major din Madrid.
— Turistice sau științifice, toate filmele dumneavoastră invită la o călătorie în necunoscut.
— Nu toate, dar multe dintre ele. Filmul științific presupune totuși folosirea exclusivă a unui material documentar autentic. Deci nu e bine să recurgem la artificii. Noi subestimăm spectatorul atunci când considerăm că lui trebuie să i ne adresăm numai prin așa-zise filme «de popularizare a științei». După cum greșim, atunci când considerăm că știința este un domeniu față de care trebuie să rămâi un martor ocular rece. Cunoașterea, în cele mai aride sfere, are romantica ei, omul trăiește o aventură când pătrunde în cercetarea galaxiilor, în biologia unei specii de păsări, în orice domeniu — chiar văzut numai cu microscopul sau cu telescopul. Nu poți face un bun film științific, dacă nu trăiești și nu transmiți acest moment de aventură, de emoție.
— Această emoție trebuie nu numai transmisă, dar și difuzată în rețeaua cinematografică.
— Aceasta este problema! Mai întâi numărul de copii la filmele documentare. Practic, un documentar dispare la câteva luni după premieră. Teoretic, mai rămâne șansa ca viața acestui film să se prelungească prin difuzarea la Televiziune. Dar filmele noastre se transmit destul de rar la Televiziune. Nu ne rămân alte soluții, pentru a combate trecerea meteorică în uitare a documentelor, decât diferențierea tirajelor și reeditarea practică a filmelor vechi. În privința colaborării cu Televiziunea, în toate țările din lume cinematografia documentară a înflorit datorită comenzilor de producție și posibilităților noi de difuzare oferite de micul ecran.
— Vă propun să sistematizăm, în atenția serviciilor de specialitate de la România-film:

— Și aceasta este o problemă. Spectatorul este totdeauna luat prin surprindere când constată că i se prezintă «o completare» despre care nu a fost avertizat în ziarul pe care l-a consultat înainte de a merge la cinema. În consecință, documentarul îi apare ca un fenomen anonim, neglijabil sau incomodant.
Sigur că și dezbaterea critică a documentarelor e necesară, cel puțin periodic — și ea se face, nu în suficientă măsură, dar se face. Însă informarea, viața de presă în jurul fimului documentar, acest mic punct lipsește cu desăvârșire din unele agende de preocupări. Eu fac acum un film, pentru mine senzațional. Fac un film despre un fenomen de migrație a păsărilor: în Delta Dunării se întâlnesc păsări din mai multe direcții, din Europa și Asia. Și fac acest film cu un prilej deosebit: la noi în țară a venit Sir Peter Scott — un ornitolog de faimă mondială, înnobilat de regina Angliei pentru strădania sa, președinte al Fondului internațional pentru ocrotirea naturii. E de altfel pentru a patra oară când Sir Peter vine la noi în țară ca să cerceteze migrația păsărilor — prima dată a venit în 1936. Filmul se va numi Marele zbor — cu Peter Scott în Delta Dunării. Toate acestea cred că sunt fapte interesante din punct de vedere gazetăresc, despre care însă eu nu spun nimic și nimeni nu mă întreabă nimic. Este un mic exemplu, poate nu cel mai concludent.