Cu acest film se redeschide o problemă de maximum interes şi de mult nerezolvată de studiourile noastre: aceea a spectacolelor filmate. Teoretic, chestiunea este uşor de argumentat: o serie din spectacolele noastre de vârf se cuvin imortalizate — iată un cuvânt exact — de peliculă (pentru motive pedagogice, educative, demonstrative, sau pur şi simplu de reclamă etc.), într-un mod care să le refacă, pe cât posibil, exact „spiritul” în care au fost concepute, într-o înregistrare cât mai fidelă.
Revenind la cazul în speţă (piesa lui Dăn Tărchilă), se nasc automat câteva întrebări ce ni se par insolubile (pentru acest caz!). De ce a fost aleasă — dintre multele noastre piese istorice bune — tocmai aceasta? E de amintit că în acelaşi timp, pe câteva scene din ţară se juca „Apus de soare”, „Viforul”, „Veac de iarnă”, „Procesul Horia”. De ce, dacă — să zicem — punem interesul spectacolului în aer liber, nu a fost ales spectacolul montat la Suceava, precedent atât temporal cât şi calitativ? De ce — dintre toate montările cu „lo, Mircea Voevod” — a fost aleasă tocmai aceasta, poate cea mai slabă?
Toate cele de mai sus sunt întrebări necesare, obligatorii, care trebuie să guverneze încercarea de eternizare pe peliculă a unui spectacol. Un astfel de film nu poate, nu are dreptul să fie făcut la întâmplare, pe orice material. Este foarte bine că, în sfârşit, sunt filmate spectacole de teatru, dar este inadmisibil să scăpăm „Şeful sectorului suflete” (regia Andrei Şerban), spectacol premiat la festivalurile internaţionale, „D-ale carnavalului” şi „Livada cu vişini” (piese din care
Lucian Pintilie a făcut demonstraţii inegalabile de virtuozitate), „Troilus şi Cresida” sau „Moartea lui Danton” (reevaluări neaşteptate, senzaţionale, ale patrimoniului clasic), pentru a ne pierde în schimb timpul cu un spectacol mai mult decât mediocru al teatrului din Piteşti. Oare la „Sahia” nu pot fi consultaţi şi „consilierii dramatici”?
Atât despre aspectul teoretic. Practic, filmul lui D. Done nu a convins în niciun fel. Nu s-a simţit deloc ambianţa (altfel esenţială) de spectacol în aer liber, scenografia (care putea fi ameliorată de mizanscena cinematografică) era într-un stil de operetă vieneză, filtre de culori din cele mai jenante conduceau mereu spre obsesia „ţigăncilor”, a „apusurilor de soare” şi a „naturilor moarte” de gang, rezumatul făcut piesei era cu totul şcolăresc Care este utilitatea acestul film? Nu am văzut încă documentare franţuzeşti despre spectacole „sunet şi lumină” de pe valea Loirei. Cu ele ar trebui să intre în competiţie spectacolele de tipul „lo, Mircea Voevod” (în paranteză fie spus, acest titIu îmi aminteşte primejdios de un film semnat de
Slavomir Popovici,
Io, Ştefan Voevod), Cinematograful românesc îi este, deocamdată, de două ori dator teatrului: odată prin naştere, a doua oară prin ingratitudine.
P.S. Nu pot să înţeleg cum poate exista semnătura unor operatori atât de talentaţi (prin alte filme) pe genericul acestui rebut artistic.
