Învingătorul

     Din unghiul regizorului
     Lăsând de o parte efeme­rul (adică întrebările), cât şi anecdoticul — (...). am ales dintr-o discuţie, de-a­proape un ceas cu Tudor Mărăscu, câteva fragmente care mi s-au părut semnifi­cative pentru starea de spirit a unui re­gizor aflat în preajma realizării celui de-al doilea film şi, nu mai puţin, pentru «profilul» acestuia.
     Dacă exactitatea afirmaţiilor consemnate e mai presus de obişnuita îndoială, sublinie­rile — ca şi «punerea în pagină» — îmi apar­ţin. «Al doilea film este, sigur, şi cel mai greu. Primul film l-am făcut într-o stare de semi-inconştienţă: mi-a fost extraordinar de uşor, nu mi-am pus nicio problemă, am filmat pur şi simplu... Nu discut calităţile filmului, ci felul meu de a face acest film (Bună seara, Irina! — n.n.). Al doilea film înseamnă o «confirmare» sau o «dez­minţire» a ceea ce ai afirmat la debut — şi, de aceea, mi-e literalmente frică de a­cest «al doilea film»... O frică constructivă, desigur, pentru că mă face să gândesc de două ori mai mult — la fiecare cadru, la fiecare secvenţă.
     Meseria mea — de regizor — este o meserie de competiţie... şi înţeleg foarte bine ce înseamnă o competiţie. Scenariul lui Dumitru Furdui propunea «o bază de discuţie», tocmai pentru că trata, ca să zic aşa, problema competiţiei.
     Mi s-a părut interesant să transform eroul acestui scenariu într-un om nu foarte dotat pentru competiţie... Mai exact: este vorba despre un boxer care — în mod cu totul întâmplător — ajunge campion naţional, olimpic şi european... Zic «întâmplător», pentru că, în realitate, adică în sinea lui, eroului îi este frică; nu frică de lovituri, ci de eşec, de ridicol. Tot această frică îi şi stopează drumul: când se debarasează de ea, devenind un om normal, un boxer normal, şi intră în ring «făra frică», este înfrânt — începutul unui declin care-I scoate din viaţa sportivă.
     Interpretul principal?... După foarte multe probe cu actori, a câştigat — cinstit, ca în­tr-un film sportiv — un boxer «de meserie», fost campion naţional, Marian Culiniac. Stând de vorbă cu el — înainte de probe, Marian Culiniac îmi mărturisea că, în prima sa perioadă de ascensiune, toate meciurile le câştiga în primul minut al primei reprize: de frică... L-am întrebat: ce fel de frică — de lovituri, de durere? Nu, mi-a răspuns: frica de ridicolul situaţiei în care te pune un knock-out.
     Desigur, nu asta a contat în primul rând — deşi, tipologic, era foarte credibil şi ve­nea să confirme schimbarea pe care o efectuasem eu în scenariu... Interesantă mi s-a părut comparaţia, foarte strânsă, pe care o puteam face cu situaţia mea, de regizor, de om aflat mereu în competiţie cu sine.... Şi care face film ca să se auto­verifice.
     Teatrul este o cu totul altă formă de artă — faţă cu filmul. Nu cred deloc în teatrul «firesc», în teatrul «foarte realist», eu cred în teatrul «teatral» — ca mod specific de abordare a unui text dramatic. De aceea mă şi interesează această «experienţă», care este filmul... Mai ales când — asemeni acestuia, pe care-I fac acum — este vorba de un film realist, de un film de actuali­tate, unde n-au ce căuta nici «estetizarea», nici «teatralizarea».
     Mi-ar place, ca să citez o maximă a prie­tenului meu I.D. Sîrbu, «să fiu judecat nu după ceea ce am făcut, ci după ceea ce am refuzat să fac».