Spre deosebire de ceilalţi tineri colegi de breaslă, drumul profesional al lui
Marius Iacob a fost mai sinuos, presărat cu nehotărâri şi cu câteva începuturi. Iniţial a cochetat cu arhitectura, Universitatea Ion Mincu din Bucureşti înregistrâdu-i prezenţa timp de doi ani (1999-2001). Apoi, la UNATC, l-a tentat secţia de Comunicare Audiovizuală, cea care pregăteşte scenarişti, copywriteri, critici de film. Aici şi-a mai petrecut un an (2001-2002) până când a realizat că adevărata sa chemare este pentru imagine de film şi TV. Încă de pe băncile facultăţii a început colaborarea cu colega sa de an, regizoarea Adina Pintilie. Au coregizat scurtmetrajul de şcoală
Casino (2006), iar apoi Iacob a fost directorul de imagine al majoritatii documentarelor ei, de la
Frica domnului G (2006) la
Oxigen (2011). Îi apropie aceeaşi propensiune către o imagine foarte elaborată, foarte sofisticată în simplitatea ei, cadre în care diagonalele sunt principalele linii de fugă sau în care linişea spaţiilor goale este spartă prin prezenţa unui personaj (adesea chiar protagonistul) aşezat excentric. Adina Pintilie recunoaşte că au “crescut împreună” din punct de vedere artistic şi că “Marius are un talent vizual deosebit, un simţ extraordinar pentru lumină, culoare, compoziţie, ritm, care face ca imaginea pe care o semnează să aibă nu doar impresionante calităţi picturale ci şi acea forţa emoţională, acea capacitate de seducţie inefabilă, viscerală care cred că este esenţială în cinema”. Tot împreună au fondat în 2009 studioul de producţie Manekino Film şi tot împreună vor debuta în lugmetrajul de ficţiune cu un proiect intitulat
Tuch Me Not, care a trecut deja de furcile caudine ale concursului CNC şi aşteaptă să-si mai găsească alte surse de finanţare.
Între timp Marius Iacob continuă să se împartă între film şi cealaltă pasiune a sa – fotografia. În 2011, a semnat regia, scenariul şi imaginea documentarului de lungmetraj
24 găleţi, 7 şoareci, 18 ani. Prezentat la TIFF şi la ediţia 2012 a festivalului “Vision du reel” de la Nyon, acest documentar observaţional se remarcă prin frumuseţea aproape picturală a imaginilor ce descriu o îndeletnicire anacronică şi prin umorul discret rezultat din întâlnirea întâmplătoare şi superficială a două lumi. Aceste coordonate caracterizau de altfel şi scurtmetrajul
Ciobanul zburător (2008) filmat de Iacob în regia lui Cătălin Muşat.
Când nu filmează, Marius Iacob se ocupă de fotografie în atelierul pe care l-a înfiinţat în cadrul studioului Manekino. Convins că “orice pasionat de fotografie trebuie să parcurgă practic drumul de la construcţia unui aparat foto până la developare şi imprimare pe hârtie fotografica”, el îşi exercită aici aptitudinile pedagogice de care dă dovadă şi ca asistent universitar la UNATC. Iar când nu se ocupă de film şi/sau fotografie îşi pregăteşte lucrarea de doctorat care, cu siguranţă, va reflecta credo-ul său: “Cred despre imaginea de film că nu este partea care se impune în faţa celorlalte departamente, dar este primul lucru care îl defineşte. Nu aş crede despre un film că este prost doar pentru că a fost filmat cu telefonul mobil. Dacă în contextul filmului imaginea slabă calitativ din punct de vedere tehnic are expresivitate. Şi dacă în spatele imaginii găsim măcar o fărâmă de concept. Cred în imaginea bine facută, gândită riguros, în eleganţă, cred în ideea de spectacol cinematografic şi mai ales cred în veridicitate (a nu se înţelege "realism"). Nu cred în tipul de imagine care trebuie descifrată prin simboluri sau metafore. Nu cred că imaginea de film este numai despre paleta de culori de pe ecran sau cheia de iluminare. Cred în orice fel de a face imagine de film (mă refer la stil) dacă se supune dramaturgiei şi, chiar dacă asta sună ca la şcoală, cred că este tocmai lucrul cel mai dificil de înţeles”.
