Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Între chin și amin, primul film artistic despre experimentul Pitești


     Fără îndoială, Toma Enache este un deschizător de drumuri în cinematografia română, și nu numai. La prima vedere afirmația poate părea hazardată sau encomiastică, așa că mă grăbesc să argumentez. Actor și regizor de teatru (1), Toma Enache (n. 1970, Constanța) nu a rezistat tentației de a trece în spatele camerei de filmat. Primul său lungmetraj, Nu sunt faimos, dar sunt aromân, înseamnă o premieră absolută, și nu doar în biografia cineastului, prin faptul că este primul film de ficțiune vorbit integral în limba aromână. Îmbinând melodrama cu legende specific aromâne, Nu sunt faimos… este un film cuceritor prin lipsa de inhibiții și deschiderea spre public. Ca urmare a turneului de promovare a filmului – în țările balcanice în care există comunități de aromâni, dar și peste ocean –, Toma Enache realizează documentarul Armânii (2015), incursiune în istoria și tradițiile acestora.
     Cel de-al doilea lungmetraj al cineastului, Între chin și amin, lansat în cinematografe la sfârșitul anului trecut, marchează, iarăși, o premieră în cinematografia română: este primul film artistic care vorbește explicit, deși cu mijloace specific celei de-a șaptea arte, despre Experimentul Pitești, pagină neagră din istoria României (2). Este, acum, binecunoscut ce s-a întâmplat la Pitești, pentru a mai insista. Între 1949-1952 în amintita închisoare s-a desfășurat unul dintre cele mai atroce „experimente” – nu doar din România, din întregul „areal” comunist, așanumita „reeducare” –, diabolic nu doar prin torturile inimaginabile la care au fost supuși opozanți ai regimului, în mare parte studenți, ci și prin transformarea victimelor în călăi.
     Pe acest fundal istoric se desfășoară povestea din Între chin și amin. Toma Enache (coscenarist alături de Elena Enache și Eugen Cojocariu) imaginează o poveste de dragoste curmată brutal prin arestarea personajului principal, Tase Caraman, și a fratelui acestuia. Motivele sunt obscure și, precum în realitate, nici nu contează, fiind un simplu pretext. Cei doi ajung în infernul de la Pitești, iar ce urmează, deși (inevitabil) previzibil în parte, este o reconstituire a unui moment istoric departe de triumfalismul „epopeii naționale” predecembriste. Evident, subiectul nici nu se preta la așa ceva. Torționarii, având acordul autorităților, au misiunea nu doar de a obține adeziuni formale la noua ideologie, impusă, ci de a anula complet personalitatea celui „reeducat” prin abdicarea de la convingerile politice până la cele religioase. Iar tortura, întinsă pe parcursul a săptămâni, luni, ani, este principalul mijloc. Scenele din închisoare alternează cu flash-back-uri ale amintitei idile. Este ceea ce îl ține în viață pe Tase. Dragostea pentru Lia și credința în Dumnezeu. Toma Enache construiește o dramă veridică fără a se feri, pe alocuri, de un anumit patetism care nu edulcorează, ci face mai accesibil spectatorului adevărul istoric evocat. Povestea nu este lipsită de răsturnări spectaculoase de situație, proprii filmului de gen, dar care au rolul de a „sparge” o narațiune ce amenința să devină monotonă. Finalul nu este nici apocaliptic, nici un clasic happy-end. Regăsirea celor doi îndrăgostiți lasă, pentru a folosi o sintagmă uzuală, să se întrevadă o rază de speranță. „Răul se stinge de la sine” – spune un personaj; dar numai pentru a reveni sub alte forme, uneori mai rafinate și, prin aceasta, mai periculoase – este ceea ce sugerează ultimul cadru al filmului.
     De reținut distribuția bine aleasă, de la tinerii Vali Popescu (Tase) și Ana Pârvu (Lia), amestec de inocență și duritate, cu o mențiune specială pentru Ioachim Ciobanu (Jurganu – nume sub care poate fi ușor recunoscut Țurcanu, maleficul șef al celor care s-au pus în slujba răului la Pitești), și pentru Constantin Cotimanis (Ciumau, șeful închisorii). Mai rar în filmul românesc un personaj negativ atât de nuanțat, ce frizează rafinamentul pe alocuri, cu atât mai credibil și mai înspăimântător. Cotimanis realizează aici cel mai bun rol de film printr-o interpretare sobră de mare impact. Sunt de reținut imaginea lui Alexandre Sachs, coloana muzicală compusă și interpretată de Gore Eduard și Adrian Flautistu, costumele și decorul realizate de Diana Samuilă și, nu în ultimul rând, machiajul Florinei Mărcuță.
     La doar câteva luni de la lansare, Între chin și amin a înregistrat peste 25.000 de spectatori, ceea ce înseamnă mult pentru un film românesc, fiind selecționat și premiat (3) în aproape 20 de festivaluri naționale și internaționale (Olanda, Spania, Argentina, Statele Unite, Italia, Croația, Austria, Indonezia, Marea Britanie ș.a.).
_______________________
(1) A montat Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea în aromână, pe scena Teatrul Naţional din Skopje, și O noapte furtunoasă (peste 100 de reprezentaţii în Macedonia, Ungaria, Spania) ș.a. A regizat mai multe spectacole în limba română pe scenele teatrelor bucureștene, precum și teatru radiofonic. Pentru Bucureşti Underground (2006), adaptare după Orfeu şi Euridice, primește Marele Premiu la festivalul „Grand Prix Marulic“ din Croaţia şi o nominalizare la Premiile UNITER.
(2) Dacă ignorăm, și nu se poate altfel, trimiterile fiind absconse, A unsprezecea poruncă, filmul lui Mircea Daneliuc din 1991, adaptare (mult prea) liberă după cartea lui Paul Goma Patimile după Pitești. Dar trebuie spus că, în 2010, Nicolae Mărgineanu realizează un documentar despre Experimentul (sau Fenomenul) Pitești, Demascarea.
(3) Cel mai bun film – Festivalul Producătorilor de Film Independent IPIFF (București, 2019) și Gold Movie Awards (Londra, 2020); Cel mai bun regizor (Florence Film Awards, 2019); Mențiune la categoria Cel mai bun film artistic (New York Movie Awards, 2019) ș.a.
(Viața Românească, ediția 3/2020)

Tags: cronica de film, intre chin si amin film, ioan pavel azap, nu sunt faimos dar sunt aroman, toma enache

Comments: