​Între 7 și 77 de ani

     Din unghiul regizorului
     Totul a pornit de la câteva episoade, nu foarte multe, pe care le-am început cu ani în urmă, „stimulat” de posibilitățile pe care le oferă aceste personaje familiare desenului animat — șoarecele și pisica și conflictele lor veșnice. Pe măsură ce lucrăm însă, peripețiile lor nășteau alte peripeții și toate începeau să se așeze într-o posibilă poveste. Intrigat de ambiția personajelor mele care își cereau dreptul la o viață mai lungă, am început să mă gândesc chiar la un serial al „Mușchetarilor”. Dar nici prin cap nu-mi trecea ca, într-o zi, am să adun aceste episoade într-un — hai să nu-i spunem lungmetraj, pentru că termenul nu este propriu în cazul acesta, ci spectacol cinematografic. Când s-a manifes­tat dorința de a-l compara am fost pus în fata unui fapt ca și împlinit. Mai rămânea să gă­sesc legăturile între episoade, adică lucrul cel mai greu. După ce am încercat câteva variante, m-am oprit la aceea (care a devenit a filmului) a unui dialog paralel între perso­najele implicate în acțiune, inserând, astfel, episoadele ca pe niște flash-back-uri. La în­ceput acțiunea, eliptică narativ, a trebuit frag­mentată. Dar pe măsură ce „rolurile” se con­turau căpătând „firul” lipsa, acțiunea și-a gă­sit făgașul normal.
     Nu a fost deloc ușor, dar ca orice lucru greu, el s-a constituit într-o experiență intere­santă. Cu ochiul de-acum pot să văd și avan­tajele și neajunsurile „genului”. Îmi dau seama că, uneori, din dorința de a fi explicit, am fost poate prea explicit: alteori, gagul vizual, dar dublează, poate, prea strâns gagul vizual, dar „defectul” asta mi se pare și acum greu de ocolit la un film cu dublă destinație: co­pii-adulți, cum este filmul nostru și cum sunt în general filmele mele, pe care îmi place să le gândesc pentru publicul între 7 și 77 ani. În încercarea mea de a transforma un se­rial în „film cu poveste” mi-au stat aproape mulți colaboratori animatori. Ei se afla pe generic și fiecare își merita locul cu priso­sință. Între toți însă, doi mi-au fost „mâna dreapta” Valentin Eliseu și Anca Dumitru. Cu ei am început serialul acum 6 ani, cu ei am terminat filmul pe care l-am intitulat, nu fără o intenție autoironică, Uimitoarele aventuri ale mușchetarilor.
     Riscul pe care și-l asumă un regizor de a compera, din episoade disparate, un specta­col cinematografic de peste o oră este mare. Eu mi l-am asumat. Am reușit sau nu ce mi-am propus? Publicul va decide.