— Cornel Todea, ca regizor de teatru şi de televiziune, e prima dată când încercaţi o experienţă de acest tip: aveţi la dispoziţie un scenariu scris de Fănuş Neagu şi Mircea Bărbulescu şi o echipă a studioului Bucureşti.
— Ar trebui să afirm că mă aflu la o primă experienţă, ca să găsesc argumente în ideea unui debut continuu. Păcat că nu este adevărat, pentru că ar fi amuzant ca la vârsta mea să continui a debuta. Dar seamănă teribil ce se întâmplă aici cu ceea ce se întâmplă la televiziune. Diferenţa constă într-o mai mică supleţe, într-o mai complicată relaţie între oameni. Visez, de fapt, un sistem în care pelicula să aibă o asemenea sensibilitate încât să poată înlocui ochiul, să poţi vedea, să poţi surprinde şi înregistra totul, cu supleţea şi cu acuitatea cu care eşti înzestrat de la natură.
— Între timp, ce va fi, totuşi, «Întoarcerea fiului risipitor»?
— Este un fel de comedie nu lipsită de o anumită notă de răutate, esenţială fiind însă nota critică la adresa unei categorii de tineri, care, ezitând între un drum normal, de angajare în existenţă şi altul, în marginea legii — cu tot farmecul pe care-l au deseori — îşi primesc pedeapsa pentru opţiunea lor greşită sau pentru incapacitatea lor de a opta pentru un drum precis.
— Câteva elemente de subiect?
— Doi tineri şi apoi, rând pe rând, alte cupluri de tineri sunt seduşi de un anunţ de la mica publicitate, prin care un tată care şi-ar fi pierdut copiii în timpul războiului şi-i caută pentru a-i lăsa moştenitori ai vilei, ai confortului pe care şi-I crease. Invitaţia aceasta de a trăi o existenţă confortabilă atrage mulţi amatori de chilipir. Cei care ajung să ocupe primii locurile râvnite şi care câştigă această cursă, până la un moment dat — moment pe care n-am să-I povestesc, pentru ca să mai rămână ceva şi de văzut — sunt
Ştefan lordache şi
Mircea Diaconu. Tatăl este cunoscutul prezentator de la «Steaua fără nume» — eu îl ştiam mai demult, ca autor al lui «Lazăr de la Rusca»: poetul Dan Deşliu.
Irina Gărdescu este secretara tatălui.
Vasilica Tastaman şi Irina Bîrlădeanu sunt iubitele tinerilor eroi. Mai apar Adrian Georgescu,
Jean-Lorin Florescu, Ştefan Radof, Mircea Cosma,
Jean Constantin şi alţii.
— Nu ştiu de ce mi-aduc aminte de serialul B.D.?
— Eu sper să fac un fel de
B.D. à l'envers. Fiindcă mi s-a întâmplat rar să văd atâta abnegaţie şi devotament în a realiza platitudini, cum am văzut în
B.D. M-aş plictisi foarte tare dac-aş lucra aşa şi, cum nu încerc să mă plictisesc decât atunci când n-am încotro, încerc să mă amuz, să dau un relief şi să caut un sens amuzamentului. Într-o comedie, plăcerea este dată de invenţia continuă, de o aparentă dezordine care face deliciul imaginaţiei.
— lar mai departe?
— Mai departe, m-ar interesa un anumit gen de film care să răspundă imensei capacităţi de poezie din jurul meu, un film în care universul să fie metaforic, inventat, un soi de povestire aparent abstractă, în care angajările de sentimente să fie traduse în situaţii posibile sau aproape imposibile, sintetizând totuşi întreg mănunchiul de detalii ale realităţii în mijlocul căreia ne învârtim continuu.
— Poate încercaţi o precizare, vorbindu-ne despre autori sau filme preferate.
— În filmul contemporan, am câţiva autori pe care îi respect şi îi iubesc, chiar dacă niciodată n-aş dori să le semăn. Sunt doi: unul este Fellini, a cărui forţă imensă şi a cărui capacitate de a-şi răspândi propria-i fiinţă în toate personajele pe care le inventă mă covârşesc; al doilea este Bergman, a cărui rigoare, aş spune, în poezie, mă încântă şi mă linişteşte. Dacă Fellini mă sperie, Bergman mă linişteşte.
— Dar care ar fi, să zicem, coordonatele dumneavoastră proprii în planul ideilor?
— Una dintre coordonate, care ar putea apărea foarte vagă, este ideea că omul are ca un dat al lui condiţia de fericire — dovadă că fericirea nu-I doare niciodată şi că îşi refuză nefericirea. Mi-ar plăcea să pot descifra mecanismul nefericirilor, în ideea că, cunoscându-l, şocul, suferinţa ar putea fi mai mici.
— Aţi descoperit ceva din acest cifru?
— Eu am convingerea că sursa nefericirii este neînţelegerea, ignoranţa, spaima de adevăr. Şi dacă ar fi să mă socotesc un luptător şi m-aş dori un luptător, atâta timp cât energiile mele nu se vor istovi — aş lupta împotriva acestor spaime. Nerefuzând şi socotind de asemenea ca un dat al existenţei şi efortul, şi durerea, şi cazna, dar trăite cu luciditate, cu înţelepciune.
