Dan Deşliu, poetul intrat de mult în manualele şcolare, iar pentru marele public prezentatorul şi examinatorul unor emisiuni–concurs, la radio şi televiziune, debutează acum şi ca actor de film, cu unul din rolurile principale din „Întoarcerea fiilor risipitori”, în regia lui Cornel Todea. Ştirea este surprinzătoare.
— Nu-i nicio surpriză: profesiunea mea «de bază» e actoria. E drept, am jucat puţin şi cu mulţi ani în urmă, prin '46–'49, însă am rămas cu capacitatea de a mă integra în mizanscenă, cu capacitatea de a sesiza diferenţa dintre soliloc şi evoluţia în cadrul unui tablou.
— Dar cu cinematograful vă aflaţi la prima întâlnire. Ceea ce ştiţi ca actor de teatru vă foloseşte acum?
— Am convingerea că înţeleg ceva din specificul filmului. Îmi dau seama că, faţă de teatru, lucrurile sunt simplificate în accepţie aritmetică. Scena impune amplificare, ecranul — simplificare. Înţelegerea acestui adevăr sper că mă va ajuta să evit accentele teatrale.
— În „Întoarcerea fiilor risipitori” aveţi un rol important şi aţi filmat o bună parte din el până acum. Sunteţi mulţumit?
— N-am văzut materialul. Nu vreau să mă verific în felul acesta, deoarece consider că imaginea filmică nu-mi poate spune mai mult decât simt eu în timpul lucrului. Eventualele erori le corectez «din mers». Din fericire, colectivul e foarte bun. Sunt impresionat mai ales de solicitudinea colegilor, dintre care Adrian Georgescu mi-a fost şi coleg în facultate. Cât priveşte rolul meu, al «avocatului» lerbaşu, întrucât textul nu este prea abundent, caut să compensez prin atitudine, să degaj ceva din personalitatea lui de dincolo de cuvinte.
— E de presupus că acest rol v-a deschis apetitul pentru film...
— Paradoxal, mi-a deschis apetitul nu atât pentru joc, cât pentru scenariu. Am chiar ideea unui film în film, dar ceea ce gândesc eu în cuvinte, ar trebui gândit în imagini de către un regizor — mi-ar plăcea ca acesta să fie
Lucian Pintilie sau
Andrei Cătălin Băleanu. Aş dori însă, e drept, să mai şi joc în continuare. Nu mi-am imaginat ce efort mare se cere actorului de film, obligat să aştepte ore întregi, în tensiune, pentru a intra în situaţia dată, de nenumărate ori. Ar fi bine dacă cei care scriu despre cinema să ştie să redea publicului o parte din esenţa acestui efort care implică pasiune creatoare, dragoste de meserie. Pe mine acest «come back» după mai bine de două decenii, mă interesează ca ucenicie. Concepţia mea despre actor e de modă veche: actorul trebuie să-şi facă ucenicia nu jucându-se pe sine, ci primind orice i se oferă, caractere diverse şi depărtate de caracterul lui. Cred că aş putea juca orice. Dar, mai ales, mi-ar plăcea să interpretez rolul unui erou–om de rând.
