Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Întoarcere la dragostea dintâi” – cronică de film


     Rar i se întâmplă regizorului român să se întoarcă la o dragoste (cinematografică) mai veche, să o regăsească sub diverse pretexte literare, să o reia în formule diferite până ajunge obsesie, loc de referinţă, reper valoric. Mircea Mureşan face parte dintre puţinii care îşi definesc, prin opţiune atentă, o zonă a afectivităţii spirituale, o geografie sentimentală, o tra­diţie culturală de Ia care se revendică, stră­duindu-se să o fructifice. Că îşi ia drept aliaţi ai obsesiilor sale pe Rebreanu şi pe Titus Popovici, pe Sălcudeanu ori, în re­centa sa Întoarcere... apelează la citate din Arghezi sau la motive din mitologia lui Eliade (chiar dacă uneori se referă la ele cam didactic). Mureşan rămâne un ardelean prin structură, prin formaţie şi tempera­ment artistic. El se defineşte ca atare nu numai când transcrie filmic o clasică dramă a satului transilvan cu lentoarea sa narativ-­psihologică ca «lon», dar chiar atunci când recurge la un policier mai modern (Împuşcături sub clar de lună) la care peisajul natural şi uman familiar autorului trece ca interes înaintea supansului acţiunii.
     Ceea ce la alţii rămân doar pete de cu­loare, fundal pitoresc (expresii regionale, tipologii amuzante) la autorul întoarcerii... sunt înseşi pârghiile unei lumi în care el se mişcă cu uşurinţă, ilustrând-o, când cu duioşie, când cu ironie bonomă, când cu orgoliu câteodată copilăresc. De aici o nesuspec­tabilă sinceritate, nescăpând unei anumite candori, un neconformism chiar atunci când se nimereşte ca unele din problemele aprins discutate de eroi să coincidă cu imperative de ultimă oră. Trebuie să-I cunoşti bine pe autorul Întoarcerii ca să-i înţelegi con­sonanţa intimă, deloc conjuncturală, cu a­ceste zone geografic-sentimentale, «fixuri» tematice, cum ar fi imposibilele întoarceri — pentru unele personaje, revitalizante pen­tru altele.
     Nu voi intra în amănuntele poveştii de dragoste (cam liniar-simplificatoare după gustul meu), mă voi opri la câteva din ceea ce numeam obsesiile autorului într-un film pe care probabil unii, cu mania referinţelor celebre, îl vor compara cu un Amarcord rural, de aceea le voi lăsa plăcerea.
     O migraţie a unuia din motivele regizo­rale de la un film spre celălalt ar fi poetica pământului natal, acel metru pătrat de munte «metru pătrat de nemurire» cum îl numeşte lon (cel mai ataşant caracter al filmului prin francheţea şi suculenţa gândirii sale primitiv-evoluate, de filozof prin naştere prin cultură). Motiv poetic evocat şi de Stere Gulea în larba verde de acasă şi - cu un supliment de fior tragic — în Trecă­toarele iubiri de Malvina Urşianu, reluat în adaptarea după Rebreanu a lui Mircea Mureşan şi îmbogăţit în Întoarcerea... cu câteva noi accente contemporane. Locul­-matcă creator de confruntări filozofice e privit de acest rezoneur (un fel de porta­voce a autorului), ca un vital «axus mun­di» interior, reper al personalităţii, punct de referinţă moral-valorică. Sigur că există aici şi riscul idealizării excesive, riscul unui patetism rural pe care scenaristul — regizor totodată — mai încearcă din când în când să-I atenueze cu câte o ironie, din partea «dezrădăcinaţilor». Dezrădăcinarea explicând parcă, în ultimă instanţă, însăşi cauza nefericirii lor. Dar, aşa cum nici în urmări­rea înstrăinării treptate a foştilor iubiţi ce nu se mai pot regăsi, autorul nu poate evita accentele patetic — sentimentale (ac­cente ce culminează cu o romanţă îndelung cântată la un balmoş de către o distinsă doctoriţă ce apasă cam mult adresa tex­tului: «Ţi-am dat inima mea/Fie-ţi milă de ea». (Aşa cum nici în discuţiile pe tema «veşnicia s-a născut la ţărani n-a putut evi­ta capcanele unei retorici cam semănătoris­te. «Ne-am aşezat în munţi de vreo 2000 de ani şi avem de gând să mai rămânem vreo mie» ne asigură păstorul filozof din moşi-stra­moşi, cu proaspătă diplomă universitară). Şi pentru că am ajuns la acest lon modern; în ciuda câtorva fraze de extracţie cam livresc-convenţionale, personajul ramâne un excelent «agent patogen» al idealului în­toarcerii la natură, al echilibrului şi senti­mentului perenităţii pe care le dă viaţa în vârf de munte (cu ecouri din tradiţionalul «Ciobănaş la oi m-aş duce» dar şi din câte­va recente cine-pledoarii americane gen Şcoala curajului).
     Repet, dacă nu ai cunoaşte filmografia lui Mircea Mureşan, l-ai putea suspecta de inspiraţii conforme cu ultimele teorii în vigoare, mai ales în societăţile hiper-indus­trializate, sătule de civilizaţia tehnico-cita­dină.
     Prea potrivită cu cadrul pastoral-liric, până la efecte pleonastice, mi s-a părut muzica lui Gheorghe Zamfir. Imaginea, la aceeaşi temperatură descriptiv-idilică, e semnată de un tânăr operator căruia îi reu­şesc excelent ieşirile în aer liber, dejunu­rile pe iarbă şi mai puţin interioarele. Nunte­le lui: Marian lordache.
     Graţie, fragilitate, discreţie: Rodica Mure­şan în rolul unei femei prea sensibile pen­tru profesia şi lumea aridă în care evoluează. Portretizând cu măsură şi economie de mijloace egoismul şi stângăcia unei nefe­riciri din pricini proprii, Costel Constantin convinge. Îi regăsim cu plăcere în distri­buţie pe actori încercaţi ca Radu Beligan, Toma Dimitriu, loana Bulcă, alături de un nume nou, ce anunţă o reală vocaţie pentru film, prin firesc, inteligenţă, umor: lon Hidişan.
(Cinema nr. 10, octombrie 1981)

Tags: alice manoiu, cronica de film, intoarcere la dragostea dintai film, mircea muresan, radu beligan, rodica muresan

Comments: