Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Interviu Margareta Pogonat


Iată, Mar­gareta Pogonat, se împlinesc 20 de ani de când aţi debutat cu rolul principal din «Pasărea furtu­nii».
Eram pe atunci în anul I de Institut..

Din 14 filme, după câte ştiu, în mai mult de jumătate eraţi vioara întâi. Cre­deti într-o vocaţie, hai să-i zicem pre­destinare, a primului plan?
Cu sigurantă că nu. Venim în artă fiecare cu zestrea noastră naturală şi spi­rituală pe care o îmbogăţim, dacă avem şansa de a întâlni la timp oamenii care să ne deschidă ochii asupra unor lucruri esenţiale despre viaţă şi meserie. Şansa mea s-a numit Alexandru Finţi, el m-a în­văţat, încă din institut, să-mi fie sfântă scena. Să oficiez în ea, de fiecare dată, cu emoţie. Să n-o trădez nici când în sală sunt numai cinci spectatori. Să-mi constru­iesc singură rolul, cu migală şi rigoare, şi să-i propun regizorului o variantă a mea, o construcţie bine închegată a personajului.

Într-adevăr, personajele interpretate de dumneavoastră se definesc prin­tr-o construcţie, o arhitectură cu care poţi uneori să nu fii de acord, dar ea îti impune. Începând cu «Meandre», o femeie care se caută, încercând să se determine în funcţie de oameni, de obiecte, de evenimente şi ajungând la opusul ei, Maria Sorescu din «Oraşul văzut de sus», sau activista din «Zes­trea», care şi-au găsit un drum foarte precis, poate prea precis demonstrat, riscând uneori liniaritatea.
În toate aceste roluri am luptat – pentru că e realmente o luptă practică şi de principii — ca să afirm personalitatea femeii de azi, desprinzându-se de convenţiile vechi, de barierele rigide care-i închideau cândva drumurile sociale. O femeie stăpână pe viaţa şi pe actele ei — şi de aici poate o anume rigoare, liniaritatea de care vorbiţi — o femeie cu o inteligenţă şi o logică — da, o logică, pe care mai devreme sau mai târziu vor trebui s-o recunoască şi partenerii noştri de viaţă. Şi nu numai în vorbe. To­polniţă din Oraşul..., om practic şi logic, trebuia învins pe propriul lui teren, prin argumente raţionale, nu sentimentale.

De aici şi succesul acestei sec­venţe concepută de dumneavoastră şi de George Constantin cu multă ambiţie şi rigoare profesională.
Fără rigoare nu iese nimic bun. Nici­odată. Pentru mine fuşereala e ca un bolo­van care-mi atârnă de gât. Nu mă lasă să înot. Eu trebuie să-mi cunosc în detaliu fiecare secvenţă, nu să mă las la capriciile improvizaţiei. De aceea prefer filmul obiş­nuit celui de televiziune. La televiziune în­registrările grăbite, procesul tehnic acce­lerat te pot duce la compromisuri artistice.

Şi în cinematograf, după cât ştiu, condiţiile nu-s tocmai ideale.
Depinde şi de raporturile pe care ştii să le stabileşti cu echipa. Pentru Drum în penumbră nu găsisem de la început for­mula optimă de colaborare. Într-o noapte de frămintare i-am scris regizorului o scri­soare lungă în care-i spuneam tot ce nu apucasem la filmare. De atunci am început o bună conlucrare în trei (cu regizorul Lucian Bratu şi cu partenerul meu, Cornel Coman); în fiecare seară discutam până cădeam de acord, în amănunt, ce vom filma şi cum vom filma a doua zi. Sunt însă regizori dominaţi de orgolii mărunte, care fac crize de autoritate în faţa echipei şi împing adevărata ambiţie, cea artistică, la periferia preocupărilor. Alţii îţi povestesc cu vervă cât de minunat va fi filmul lor, dar când încep să-I tipărească, abdică de la tot, nu mai au niciun fel de exigenţă şi apoi dau vina pe condiţii. Dar condiţiile noi le creăm, începând cu prima greşeală de acceptare a unui scenariu nefinisat până la concesiile de distribuţie etc.

Uneori regizorul încearcă diverse modalităţi, nu poate fi sigur de la început, de o anume soluţie, de un anume interpret..
Doar că încercările trebuie făcute la timp, nu dupa ce ai risipit milioane şi fiecare greşeală te costă imens. La noi se fac prea multe încercări costisitoare, şi pe plan material, şi pe plan artistic. Şi rezultatul duce la un fel de scădere a prestigiului filmului românesc. Doar exigenţa maximă devine factor stimulativ în creaţie. Se fac prea multe concesii — inclusiv din partea criticii, care fiind mult prea indulgentă, abdică într-un fel de la datoria sa — şi aşa ajungem treptat ia un nivel tot mai scăzut al cinematografiei naţionale. Nu se poate să plutim mereu la suprafaţa lucrurilor doar pentru că nu îndrăznim să spunem adevărurilor pe nume. Filantropia în artă e o crimă; distruge adevărata artă şi încurajează mediocritatea.

Rigoare, exigenţă — iată ce aţi pronunţat mai des, în cadrul acestei discuţii, decât cuvântul talent.
Pentru că de talent se leagă un milion de lucruri. Au fost atâtea cazuri de actori care au promis mult, au avut talent, dar din lipsă de exigenţă cu ei înşişi, ori pentru că nu s-au cunoscut suficient, nu şi-au cântărit lucid posibilităţile, s-au pierdut la un moment dat. Ei dau vina pe şansă, dar vina le aparţine. Când ajungi să-ţi găseşti scuze, e rău. Meseria noastră, dacă ai trădat-o o singură dată, te va trăda şi ea când ţi-e lumea mai dragă. Nu trebuie să-ţi permiţi niciodată să cobori ştacheta; să nu-ţi dai voie să faci prost. Inegalitatea de­notă slăbiciune şi prin această poartă se strecoară ades compromisul, succesul facil, eşecul.

Dar şi eşecul intră în fomulă.
Sigur că orice actor are perioade mai bune ori mai slabe. Important e să fructifici, să încerci să fructifici, în limita posibilităţilor tale, tot ce primeşti. Eu, de pildă, nu refuz niciodată nimic. Niciun rol, oricât de neînsemnat. ÎI consider o experienţă ne­cesară.

Dar nu ştiu cum se întâmplă că în film nu prea vi se propun roluri neîn­semnate. Poate pentru că impuneţi re­gizorilor.
Ştiu eu? În Gloria nu cântă, de exem­plu, aveam de spus doar trei vorbe. În filmul pe care-I lucrez acum, Regăsirea — doar şapte. Important e probabil cum le spui. Dialogurile noastre sunt aşa cum sunt (cred că deţinem recordul în materie), în­cerc atunci să le dau anumite nuanţe, valori noi, un subtext care să dezvăluie o faţetă necunoscută a personajului. Dacă textul nu-I pot modifica, îmi concentrez toată atenţia pe starea interioară a perso­najelor, dau totul prin ochi, cu ajutorul pri­virilor încerc să rostesc adevăruri mai subtile despre evoluţia personajului. Aşa în­cerc, chiar atunci când scenariul imi oferă puţine date biografice, ca în cazul despre care am mai vorbit, primăriţa din Oraşul văzut de sus, personaj care rămâne, în ciuda eforturilor, mai mult o funcţie decât un om viu, convingător.

Credeţi cu adevărat că experien­ţele bune sau rele ajută?
Experienta o ai în primul rând cu tine. Dacă ai făcut o încercare, ai avut de exem­plu o propunere în colaborarea cu regizo­rul, şi ea ţi s-a refuzat, înseamnă că n-ai ştiut tu cum să pui problema, nu neapărat că celălalt nu a avut dreptate. Pentru că fiecare om, la urma-urmei, îşi are drepta­tea lui. Ca actor ştii bine asta când îţi con­struieşti personajele; chiar şi cele negative îşi au logica lor, unitatea acţiunilor lor în vederea unui scop, chiar dacă acest scop este greşit. (Cum e cazul doctoriţei din Regăsirea care-şi îndeamnă fiul la un compromis pentru a parveni în viaţă, dar trebuie s-o facă cu toată convingerea ca să-şi poată convinge partenerul). În pro­fesia noastră trebuie să fii în primul rând un bun psiholog. Totul e să ştii să stabi­leşti contactele cu personajele sau cu co­laboratorii.

Vorbiţi cu atâta siguranţă... Dar unde sunt temerile, căutările?
Ele sunt admise, sunt utile înainte de a începe să filmezi. Totul trebuie cercetat, gândit, discutat. Când prezinţi regizorului, trebuie să prezinţi un rol construit cu fer­mitate.

Chiar când greşeşti?
Atunci când îI prezinţi eşti sigur că tu ai dreptate şi-ti susţii punctul de vedere prin toate argumentele.

Oare nu de aici, de la această si­guranţă, începe personalitatea unui ac­tor?
Greu de definit această personalitate, un complex imens de date concură la ea. În orice caz începe de la siguranţa şi serio­zitatea cu care-ţi faci munca. De la pu­terea de pătrundere a esenţialului unui per­sonaj. De la gradul de inventivitate, fan­tezie cu care-i conducl apoi destinul. Eu stau şi urmăresc uluită, disperată, da, dis­perată de neputinţa de a-i prevedea urmă­torul pas al lui Peter O'Toole. Mă strădui să descopăr cum şi-a construit rolul, dar niciodată nu-i pot ghici următoarea miş­care. E ca un jucător genial de şah, mişcarea lui nu-i înscrisă în nicio partidă clasică. În «Ultima oră», Marin Moraru mă copleşea prin neprevăzut, fantezie comică. Avem şi noi actori de geniu, ce păcat că nu mai aspirăm la filme mari, competitive, care să-i pună în valoare, nu le mai încercăm forţele cu idei mari, generoase, de o valabilitate universală în timp, în spaţiu şi dezvoltate într-o structură de gândire şi sensibilitate specific românească. Ţara asta se face cunoscută în lume prin industria, prin eco­nomia ei, nu văd de ce n-ar avea şi cinema­tograful ambiţia de a duce mesajul nostru peste graniţă. Dar nu n sensul unui realism fotogratic mărunt, înregistrând grăbit mo­mente disparate ale construcţiei, ci ridi­cându-se la semnificaţiile largi ale proce­sului uluitor prin care ne construim astăzi valori morale şi spirituale fără precedent. Fără ambiţie şi seriozitate creatoare nu vom ridica filmul românesc la nivelul rea­lităţii pe care o trăim.
(Cinema nr. 8, august 1977)

Comments: