Iată, în sfârşit, un actor care nu ştie în câte filme a jucat! Solicitat continuu, artistul poporului Ştefan Ciobotăraşu se împarte — de ani de zile — între teatru şi platoul de filmare, apărând în emisiunile televiziunii, înveşnicindu-şi vocea în emisiunile de teatru la microfon, desfăşurând o bogată activitate obştească şi făcând — totdeauna! — artă... Apropiat de 20, numărul filmelor în care a apărut Ştefan Ciobotăraşu se îmbogăţeşte cu încă unul: Neamul Şoimăreştilor.
Iată un actor care are timp. Tulburându-i un rar moment de odihnă şi rugându-l să ne răspundă la câteva întrebări, maestrul ne-a primit de îndată. Iată aşadar un actor care are, timp să fie modest.
Este o casă veche, masivă, aflată în vecinătatea unui Cişmigiu anticipând cu timiditate primăvara. Suntem într-o încăpere mobilată simplu, cu pereţii împodobiţi cu fotografii de teatru (portrete, scene din spectacole etc.). Ştefan Ciobotăraşu nu apare în niciuna din ele...
— Spuneţi-ne cum a început colaborarea dumneavoastră cu ecranul.
Ş.C. Am iubit filmul dintotdeauna. M-am format ca actor într-un prestigios teatru de provincie, la Iaşi, am fost apoi o vreme la Arad şi, după 1945, anul în care m-am stabilit la Bucureşti, în urma stăruitoarelor chemări ale lui Victor Ion Popa, am avut prilejul să urmăresc îndeaproape eforturile pasionaţilor filmului de a realiza şi la noi o producţie cinematografică. Prilejul de a mă întâlni cu ecranul mi-a fost oferit de către
Paul Călinescu. Jucam la teatru un rol din piesa Luciei Demetrius „Oameni de azi” şi, văzându-mă în spectacol, regizorul m-a chemat să dau probe pentru filmul
Desfăşurarea realizat după o nuvelă de
Marin Preda... Nu prea ştiam eu (dar cine ştia?) cum trebuie stat în faţa operatorului, eram cam speriat de toate maşinăriile şi aparatele pe care le vedeam, dar până la urmă m-am deprins. Am urmărit creşterea, repede sesizabilă, a nivelului de interpretare a actorilor noştri. Mulţi dintre tehnicienii cu care am lucrat atunci au devenit cu timpul nişte adevăraţi artişti. Alţii au rămas (conştiincioşi, utili) simpli tehnicieni. Cam aşa se întâmplă şi în meseria noastră. Trebuie să fii totdeauna gata să-ţi îmbogăţeşti mijloacele de exprimare artistică, de comunicare cu spectatorul şi trebuie să realizezi perpetuu această primenire, să îţi alături munca, strădaniile tale, ideii de întreg, să te încadrezi într-un efort colectiv păstrându-ţi însă, vie, propria-ţi personalitate, datele tale inimitabile.
Cred că nu poţi realiza ceva trainic în viaţă (deci şi în artă), dacă nu izbuteşti să te angajezi total în bătălia cu tine însuţi. În teatru, ca şi în film, artistul nu este niciodată singur; succesul constituie rezultatul conlucrării, al pasiunii colective şi nu prea avem „secrete”. Şi fiindcă „ne uităm peste gard unul la altul”, avem datoria să ne ajutăm, să ne completăm, să ne continuăm. Dar nu se poate trece peste ceea ce numeam mai înainte bătălia cu tine însuţi. Ea e condiţia împlinirii.
— Care credeţi că este lucrul cel mai greu pentru un actor tânăr?
Ş.C. Realizarea dezobsedării de sine. Îmi place să-mi repet sfaturile unor străluciţi dascăli şi colegi de teatru ai mei şi, dacă mi se îngăduie, le repet cu glas tare şi pentru tovarăşii de meserie. De pildă, nu prea-mi plac oglinzile, le ocolesc, iar în ce priveşte dicţia, nu prea mă ascult...
— Vorbiţi-ne despre interpreţii de cinema pe care-i preţuiţi cel mai mult.
Ş.C. Voi pomeni numele a doi comici: Charlie Chaplin şi Charles Laughton. Cred că ei au umanizat arta filmului, subordonând mijloacele tehnice aflate într-un spectaculos proces de perfecţionare, unor idei majore. Rolurile lor sunt expresia unui adevărat salt istoric înregistrat în arta interpretării. Privindu-i, eşti şi azi impresionat, retrăieşti vechi emoţii. Meserie care se învaţă — filmul cere o infinit mai mare arie de cuprindere şi înţelegere a vieţii decât alte „meserii” asemănătoare. De altfel, filmul este un sonet: are o unitate a ritmului, o gradaţie a leit-motivelor, o inspiraţie concentrată.
— Pentru că a venit vorba: mai scrieţi sonete?
Ş.C. Mai scriu. Nu prea am timp să le „cioplesc”, să le fac să sune, dar — regăsindu-mă în faţa caietelor pline de mâzgăleli — îmi amintesc că pasiunea mea pentru teatru...
— … şi film...
Ş.C. …s-a născut din dragostea pentru literatură. La Iaşi, mulţi dintre cei care s-au perindat pe la direcţia teatrului erau scriitori. Citez câteva nume: Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Gheorghe Topârceanu şi Iorgu Iordan. Am colaborat la „însemnări critice” şi am participat la scoaterea unor publicaţii de un număr sau două (suprimate din lipsa de parale). De la marele sonetist Mihail Codreanu am învăţat mult … teatru. Era un om cu viziuni regizorale şi pedagogice moderne, un intelectual subtil şi un artist de rară modestie.
— Care sunt rolurile cele mai dragi din lunga listă a filmelor pe al căror generic v-am întâlnit numele?
Ş.C. Varga din
Lupeni '29, rol care mi-a îngăduit realizarea trăsăturilor unui personaj complex, foarte bogat sufleteşte. M-au mai atras rolurile din
Porto-Franco şi
Cerul n-are gratii. În acesta din urmă, rol episodic, am avut prilejul să mă conving încă o dată că pentru a te releva ca un actor de bună ţinută, nu trebuie să întruchipezi, neapărat roluri de întindere. Fără a avea implicaţii în toate firele naraţiunii, ele pot dobândi uneori valori simbolice, de generalizare.
„Om dintr-o bucată ca Esop”, cum îi place să spună, artistul poporului Ştefan Ciobotăraşu este desăvârşit interpret al eroilor contemporani. El are un umor robust, de factură populară (amintindu-l fericit pe Moş Creangă) şi o simplitate care-l apropie de sufletul „omului din stal” dornic să se regăseaseă în oglinda miraculoasă a filmului, în tiparele eterne ale scenei.
