Unul dintre cei mai talentaţi critici de film ai generaţiei sale, Eva Sîrbu, revine în atenţie, (mulţi ani după experienţa scenaristică Angela merge mai departe), cu Logodnicii din America. Pe genericul filmului semnat de Nicolae Mărgineanu citim „După un scenariu de...”, formulă ce ne acordă libertatea de a bănui o colaborare nu tocmai „gând la gând cu bucurie” între cei doi cineaşti. De altfel, la vizionarea de presă, autorul ne-a semnalat zonele în care sugestiile şi apoi modificările sale s-au abătut de la construcţia scenaristei. Dar toate aceste dizarmonii rămân necunoscute publicului şi nu le-aş fi adus în discuţie, dacă regizorul nu le-ar fi făcut publice, cu deplină onestitate. Oricum, Eva Sîrbu i-a prilejuit unui profesionist al portretelor dramatice cum este Nicolae Mărgineanu o instalare într-un registru convenabil, cel cameral, împreună cu câţiva actori angajaţi într-o cursă lungă. Întâlnirea a două foste une prietene şi colege (stewardese), una stabilită în America, în atmosfera reconfortantă, stil „noii –îmbogăţiţi – cu vilă – pe malul –lacului”, este maculată de minciunile aşezate în timp, de târzia dezvăluire a unor adevăruri. Una dintre femei, chiar gazda, cândva colaboratoare a Securităţii, a trădat pentru a se pune la adăpost. Copiii amândorura (debutanţii Oana Maria Mărgineanu, Andrei Runcanu) au acelaşi tată, amănunt necunoscut unuia dintre ei. Încercarea de conciliere a maturilor, de limpezire, de scuturare a „poverii” gesturilor incriminate nu face decât să se răsfrângă asupra altora, să tulbure viaţa adolescenţilor, operaţiune ce culminează cu exasperarea fiicei gazdei. Fata pune mâna pe armă şi ameninţă cu un fel de „atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, de unde se vede că cinematograful mai crede în principiul puştii apărute în actul întâi, musai să tragă în actul trei, chiar dacă nu întotdeauna cu folos maxim. Filmul prilejuieşte confruntarea a două actriţe ale generaţiei mijlocii pentru care, din păcate, nu prea se mai scriu roluri. Aici călcăm bine pe urmele ţării din titlu. Maria Ploae (Sanda) destinată, în general, partiturilor luminoase, de personaj blând şi îndurător, iese din cadrele cunoscute, izbutind să fie nu numai taler cu două feţe ci chiar vulgară pe alocuri, ceea ce ar fi fost mai greu de închipuit. Adică exact opusul Tamarei Creţulescu (Maria), stilată până-n vârful unghiilor, în reţinerea trist-amuzată cu care priveşte spectacolul împăcării. Pentru tot ceea ce s-a petrecut în acea zi pe malul lacului, sub un cer tăiat de câteva ori de un avion, ca de o fantomă a trecutului, plătesc out-siderii: mama Mariei, răpusă de o criză cardiacă, prietenul Willy, căruia Horaţiu Mălăele i-a croit stânjeneala omului de bun simţ nimerit într-un mic viespar, Radu (soţul Mariei), bărbatul incapabil să aleagă, martor copleşit, a cărui umbră de laşitate şi vinovăţie nu-l părăseşte pe Marcel Iureş, până în clipa finală a turbării mielului: răzbunarea sui-generis pe securistul Oiţă, năvălirea în biroul acestuia, deschiderea la prohab (cu spatele la aparat) şi „stropirea” biroului. Gestul, inexistent în scenariu, a fost un măr al discordiei între regizor şi scenaristă, ni s-a spus. Spectatorii, care au văzut atâtea la viaţa lor, nu se mai sperie.