​Imposibila comunicare

     Interpreți și roluri
     Filmul se deschide pe o replica a Alexan­drei Terenţia Rudeanu adresată unui interlo­cutor deocamdată nevăzut de noi: aparatul panoramează lent, ca şi cum I-ar căuta, mângâie un perete, într-un târziu, descoperă partenerul, suficient de târziu pentru ca sentimentul singurătăţii să-şi facă deja loc. Întâlnirile celor doi, ale Alexandrei Terenţia şi Anghel Albu vor fi, de fapt, tot atâtea feţe ale unei im­posibile comunicări şi jocul Valeriei Seciu, al lui Mircea Albulescu aminteşte, mereu, fixa­rea personajelor într-un timp al fiecăruia. Fe­meia, ai cărei ochi sunt în permanenţă „ume­ziţi de o pânză de rouă” (cuvintele sunt din paginile romanului, dar ele par scrise cu gândul la privirea Valeriei Seciu) se desprind dintr-un trecut neliniştitor, ale cărei ultime amintiri încearcă să le ucidă cu o graţioasă ironie. Instalarea în prezent, disponibilitatea înţelegerii lui, vecină uneori cu voluptatea or­goliului unor drepte intuiții, nu se conjugă rigiditatea bărbatului, asaltat de întrebări, al căror răspuns pare mereu amânat. Masca — deconcertantă pentru unii — pe care şi-a compus-o Mircea Albulescu, lasă să se ghicească spaima în faţa unui viitor care ar pu­tea să-I oblige la mai multă mobilitate a idei­lor şi o mai mare aprindere a sufletului. Deo­camdată, în aceasta „clipă” a vieţii lui, inerţia confortabilă învinge fragila tentaţie a evadării nu numai într-o iubire nouă, dar şi a avântarii într-o judecată nouă. De aceea, până şi vor­bele celor doi îi „însoţesc” în chip diferit: ale Valeriei Seciu au prospeţime, se simte în ele bucuria de a putea fi rostite, în timp ce repli­cile lui Mircea Albulescu, spuse sec, uscat, de multe ori ţâşnind mecanic, par ale unui om temător în faţa posibilului echivoc pe care îl poarta cu el cuvântul... Acest prizonier al „bucuriilor clare”, al ideilor ce nu îngăduie con­trazicerea, s-a trezit, nepregătit, împins ca de un curent potrivnic, într-o poveste atât de în­volburată cum este dragostea. lubirea, spe­ranţa fericirii i-au anihilat, pentru un scurt timp, drama. După acel „nu-i nevoie, ne oprim aici”, spus cu nesfârşită demnitate, dar şi cu nemărturisită compasiune de actriţă, drumul lui nu mai poate fi altul decât acela al salvării prin forţe proprii. Cel puţin acesta este filmul propus nouă de Valeria Seciu și Mircea Albulescu.