Uitată prea multă vreme de cineaști, marea actriță de teatru nu se „răzbună” tâșnind furtunos în cele trei filme dintr-un an (1989), se insinuează blând, cu nostalgia timpului pierdut. Pierdut aș zice mai ales pentru noi, care n-am beneficiat decât arar de prim planul acestei priviri ce fulgeră sau iscodește, insinuează sau iradiază. O privire ce strălucește cu tandră poezie sau fulgeră cu ironie sarcastică. Pe lângă nerostitul ei reproș, interpreta aduce odată cu harul și înțelepciunea fructificării la maximum a fiecărei replici ori tăceri, a fiecărui gest ce compune desenul interior al personajului. Personaj mai important, extins ca în Flori de gheață (regia Anghel Mora) sau episodic în Cei care plătesc cu viața (Șerban Marinescu) și Există joi (Adrian Petringenaru), dar fiecare lucrat cu aceeași minuție de orfevru, gravitate elegantă, grație de ceremonial. În oricare registru, liric−meditativ al Florilor de gheață sau ușor caricatural, schițând portretul perfidei inițiatoare de tranzacții (i)morale, bătrâna doamnă Sinești, iar mai recent, în scurta întâlnire cu o altă mamă, onestă, numai înțelegere, îngrijorare — recunoști semnătura Ilenei Predescu: o mare transparență a gândului nemărturisit în replică, smuls dinăuntru acelui chip cu atât mai expresiv cu cât are la îndemână mai puține scene. Aici intervine un fel de „pressing” lent cu aromele vieții, o decantare de substanță umană specială, misterioasă dacă ne gândim la strania făptură din casa de la miezul nopții, mama Savu, zâna−vestală ce întreține focul credinței în iubire, vrăjind timpul să-și păstreze prospețimea și candoarea începutului. În ochi și glas, în zâmbetul ce vine de departe, interpreta are scânteieri de primăvară oprită pe loc în miezul viscolului ce o înconjoară. Cum reușește? E taina ei și tehnica marei arte a sugestiei pe care o stăpânește, gradând misterul, frângând un gest sau un cuvânt la jumătate, lăsând amintirii puncte de suspensie ce cheamă, stârnesc imaginația. Or, dimpotrivă, din câteva fraze reci, scurte, politicos otrăvite, mama cinicului Sinești desfășoară o plasă aruncată inocenței, plasă care o situează la „înălțimea” de abjecție a fiului. Chiar dacă cele două personaje nu apar împreună, în același cadru, le ghicești îndată înrudirea. Așa cum pe cei doi mari interpreți, Ileana Predescu și Ștefan lordache, îi simți că descind din aceeași stirpe a talentelor rare. Capabile să ofere spectatorului punți de reflecție cu mult peste marginile partiturii.