— Ilarion Ciobanu, noi am mai stat odată de vorbă — filmai la Fraţii, mi se pare — dar n-ai vrut cu niciun chip ca discuţia noastră să apară ca interviu. Ziceai că nu-ţi plac interviurile...
— Aşa zic şi azi, dar dacă vrei şi vrei, întreabă-mă şi ţi-oi răspunde.
—Te-aş întreba, tot ca atunci, de ce spui tot timpul că eşti actor din întâmplare, că nu ţii morţiş la meseria asta, că ai putea să faci oricare alta?
— Pentru că aşa e. De obicei, oamenii când sunt întrebaţi aşa cum m-ai întrebat atunci, dacă-mi iubesc meseria, răspund invariabil că şi-o iubesc teribil şi o consideră într-adevăr „brăţara lor de aur”. Eu am să-ţi spun că meseria care ar fi fost într-adevăr brăţara mea de aur, ar fi fost aceea de marinar. În rest, toate meseriile îmi sunt egale. În asta am nimerit întâmplător şi pentru că e mai interesantă şi mai comodă decât altele, am şi rămas. Poate şi pentru că rezultatele, chiar de la primele încercări, n-au fost tocmai rele. Vreau să spun că nu sunt convins de faptul că, în cazul în care acele prime încercări ar fi fost dezastruoase, m-aş fi încăpăţânat sa rămân actor de cinema. Şi pe urmă, ca să fiu cinstit, meseria asta nu necesită o pregătire specială, aşa cum pretind alţii. Ajunge să fii firesc. După aia vin şi mărunţişurile pe care le înveţi cu timpul, cum ar fi să simţi aparatul, să simţi lumina, să simţi relaţia cu partenerul, să înveţi textul şi toate celelalte.
— Ştiu că ai trecut prin foarte multe meserii înainte de a ajunge actor. Ceea ce numeşti „a fi firesc” într-un rol sau un altul, nu ţi se trage şi de-acolo?
— Ba da. Sunt adânc convins. Adică, dacă cineva dintre cei chemaţi să interpreteze un rol, în anumite situaţii trebuie să-şi imagineze sau să observe nişte detalii, nişte fapte de viaţă, eu nu fac decât să-mi reamintesc. Sigur că mi-e mai comod. Dar cândva am plătit această comoditate. Am plătit-o anticipat. Hoinăreala aia prin viaţă, vânturarea din loc în Ioc, schimbarea profesiilor, într-un cuvânt instabilitatea, nu a fost un lucru foarte comod... În tot ce spun eu îmi dau seama că tot intervine cuvântul „comod”. Cred că ar trebui să definesc puţin mai clar ce înseamnă pentru mine „comod”. Şi nu numai pentru mine. Comod, pentru un om, cred că este să facă exact lucrul care i se potriveşte lui, mănuşă. Care se potriveşte perfect felul său nativ de a fi... Ştiu, am întâlnit odată unul, care se minuna teribil de un fost tovarăş de-al lui de muncă (amândoi erau ieşiţi la pensie) pe care când îl căutai, îl găseai în port, când ar fi putut foarte bine să stea acasă comod, nu? Să asculte radio-ul său să joace table. Dar pentru omul acela, comod era să fie în continuare în port...
— Ce rol joci acum în filmul lui Sergiu Nicolaescu, Cu mâinile curate?
— Un ucenic. Un ucenic bătrân. Viaţa, convingerile sale politice îl obligă, la bătrâneţe, să înveţe o meserie nouă: cea de poliţist.
— Presupun că poliţist n-ai fost niciodată în viaţă...
— Nu, dar la poliţie am fost. De multe ori. Deci cel puţin îi cunosc pe poliţişti. Dar dacă stai s-o iei aşa, nici preşedinte de colectivă n-am fost în viaţa mea. Ceea ce nu înseamnă că n-am cunoscut şi n-am trăit printre ţărani. Aşa i-am cunoscut şi pe poliţişti.
— Ai fost arestat?
— Da, şi pot să spun şi de ce. Şi nu o dată. Prima dată am fost arestat în timpul războiului. Aveam 12 ani pe-atunci, când împreună cu nişte prieteni de-ai mei, umblam după porumbei prin magaziile oborului din Constanţa. Şi tot trecând dintr-una într-alta prin răsuflătorile de aerisire, am ajuns într-o magazie care, dracu ştie cum, era plină cu torpile nemţeşti. Ne-au găsit, am fost arestaţi, duşi la chestură şi bătuţi. Ne-au ţinut o noapte acolo şi ne-au dat drumul: eram copii... Altădată, prin '46 cu încă doi „şobolani”, aşa ni se spunea nouă în port, la ăştia care vânturam cheiurile în cautare de Iucru, am furat un porc. Din curtea unui vameş care locuia în port. Un porc în '46 era o valoare. Nu mai ţin minte dacă l-am furat să-I vindem sau să-l mâncăm noi. Cert e că era un porc şi un porc e de mâncare...
— Ce impresie crezi că vor face asupra cititorilor mărturisirile astea atât de sincere?
— Cred că la mulţi, foarte mulţi care nu mă cunosc, vor face impresia unor aberaţii teribiliste. Scornite. Nu pentru că ar fi din cale-afară, nu ştiu cum. Ci pentru că le-am spus. De obicei oamenii nu spun aşa ceva. Daca ţii, pot să le şi explic. După război, vremurile erau foarte tulburi, dublate şi de o năpastă naturală seceta aia, care a adus foametea după ea. Şi omul trebuia să se descurce cum putea. Pe urmă, un om crescut în port, crescut pe malul mării, are un fel de a fi mai direct, mai brutal. Cert e că acum, la vârsta asta, dacă aş sta să mă gândesc de ce am făcut, ce-am făcut, sigur că aş găsi o sumă întreagă de justificări: condiţiile vitrege, sărăcia personală — a mea şi a mamei, că eram numai cu ea — mediul, prietenii, într-un cuvânt, aş găsi justificări pentru orice. Dar n-am chef de-aşa ceva. Le-am făcut şi-am tras ponoasele. Am plătit pentru toate. Că se plăteşte...
— Crezi că ai chef să vorbeşti despre vreunul din roluri, care ţi-a fost cel mai aproape, indiferent dacă a fost bun sau prost, dar aproape?
— Vezi, iar ai să spui că sunt trăznit, dar eu consider rolurile pe care le-am făcut ca pe nişte rude moarte. Nişte rude de la care, la timpul acela, am învăţat sau n-am învăţat ceva, care m-au bucurat sau m-au întristat, dar consider că (nu ca alţii, „despre morţi numai bine”) despre morţi să nu mai vorbim. În schimb, aş vorbi despre eventualele următoare roluri care nu mi s-au propus. Dar unele le rumeg eu. De pildă, până acum, cinematografia nici măcar n-a încercat să descopere portretul unui marinar. Marinarii sunt o lume aparte... De multă vreme
Titus Popovici mi-a vorbit despre un Avram lancu transpus pe ecran. Personaj fabulos. Dar şi ăsta se lasă aşteptat. De asemeni, cinematografia de mulţi ani n-a încercat să pătrundă într-altă lume aparte, lumea minerilor. Bărbaţi deosebiţi. Nişte bărbaţi cu caractere dure aşa cum sunt şi uneltele lor şi adâncurile în care muncesc. Şi mă mai gândesc la un personaj care ar reprezenta o tristeţe a zilelor noastre: un personaj al singurătăţii omeneşti. Din păcate, cu cât omenirea e mai densă, cu atât omul e mai singur. Cel puţin aşa mi se pare mie, şi să nu spui că nu e aşa. că te pot contrazice o noapte întreagă. Şi cred că arta cinematografică, dacă o putem numi artă, ar trebui să încerce nu să dea soluţii, pentru că a da soluţii e ceva mai greu, dar cel puţin să vorbească despre aceşti oameni. Tot ar fi ceva.
— Vezi cât de multe ai în cap în legătură cu meseria asta care zici că e întâmplătoare?
— Şi ce vrei să fac? Dar de fapt, ştii ceva, dacă tot ai deschis discuţia... Toate meseriile sunt cam întâmplătoare numai că oamenii nu recunosc asta. Ei susţin sus şi tare că totdeauna au visat să fie ceea ce sunt. Pe 95% din ei nu-i cred. De ce o spun, dracu ştie... Poate de teamă, poate de ruşine, poate din cine ştie ce complexe...
— Dar când ţi-ai dorit să fii marinar, asta nu mai era întâmplător.
— Nu, nu era. Dar ştii la ce mă gândesc? Cine ştie dacă aş fi fost mai mulţumit ca marinar. Aici, la film, îmi schimb „stăpânul” de fiecare dată. Acolo, căpitanul rămânea luni şi ani de zile unicul stăpân. Doar dacă n-aş fi ajuns eu căpitan.
— Să înţeleg că eşti cât de cât mulţumit, totuşi, ca actor?
— Cât de cât, e bine spus.
— Şi completezi acest „cât de cât” scriind?
— Nu. De fapt, când m-apuc să scriu, eu vorbesc cu cineva, povestesc cuiva. Şi cum nu îndrăznesc să vorbesc cu cineva anume, real, m-apuc să scriu, Dar nefiind scriitor de meserie, de vocaţie, de cum vrei s-o numeşti, la început am o anume senzaţie de jenă, am impresia că îmbrac o haină care nu-mi vine bine. După aceea însă devin obraznic şi îndrăznesc chiar să le trimit la publicat. Nu ştiu alţii de ce scriu, dar la mine cam aşa se-ntâmplă...
— Asta înseamnă că nu reuşeşti să comunici cu oamenii numai prin film?
— Nu. Din păcate, nu. Păi, dă-ţi seama: scenariul e scris de un om. Regia e a altuia. De îmbrăcat, te îmbraca un al treilea. De mişcat, te mişti într-un decor făcut de al patrulea. De filmat, te filmează al cincilea. Urmând al şaselea, al şaptelea şi aşa mai departe... Rar mi se întâmplă să nu mă simt doar un instrument.
— Nu te-ai gândit niciodată să faci film? Ca regizor vorbesc.
— M-am gândit, sigur. Dar de pe-acum sunt convins că tot n-aş putea să fac ceea ce vreau. Aşa că mi se pare inutil să mai discutăm despre asta. Şi ştii, mă gândesc şi dacă tot ce am spus până acum e util în vreun fel. Cui foloseşte?
— Măcar şi acelei nevoi de comunicare despre care vorbeai. E ca şi cum ai fi scris. Te-ai povestit. Mie, şi prin mine, altora.
— Doar asta. Ceea ce nu e puţin.