După o atât de lungă absență, iată comedia cinematografică revenind, să nu zicem în avalanșă să zicem doar într-o proporție optimă, pentru că cinci comedii de-a lungul a câteva luni, reprezintă, oarecum, o performanță a satirei și a umorului mai mult sau mai puțin fantastic. Întrebarea care se impune după o astfel de recoltă este: suntem într-adevăr pregătiți ca să declanșăm râsul cinematografic? Sau, mai exact spus, această voluminoasă producție comică a avut, într-adevăr, ca principiu: omul potrivit la locul potrivit ? Mă tem că nu. Mă tem că „genul ușor este un gen foarte greu” a fost interpretat de foarte mulți ca un calambur de ocazie. Cine mai pune azi bază pe jocurile de cuvinte?
Adevărul e că dacă teoria mai suportă imprecizii, practica aduce ceva implacabil și când pronunț acest contondent cuvânt, nu mă gândesc la vocație, inspirație, talent și la alte emanații ale inefabilului, ci la o stare de profesionalism conștientă că o partidă de râs se face pe o anumită miză (la ce miză jucăm? Jucăm pe făină, pe mălai sau pe mână moartă?); conștientă că jocul cere nu numai chef, ci și tehnică, fiindcă plânsul se mai poate provoca, eventual, prin descântec, în timp ce râsul cere, neapărat, punere în ecuație. Aici trebuie trigonometrie, nu numai fler.
Două, cred eu, sunt reproșurile minimale pe care putem — trebuie! — să le aducem comediilor noastre. Unu: inconsistența adresei (pe cine, ce atacăm? fiindcă răul e atât de minuscul și de benign încât operația de extirpare are de multe ori aerul că ține de domeniul pantomimei). Doi: vulnerabilitatea țesăturii comice, în general rară, foarte rară, mai concret spus lipsa de densitate, de ritm, de surpriză de invenție a cadrului, a secvenței.
Cine ar spune că Iarna bobocilor n-are adresă s-ar așeza împotriva evidenței. Petre Sălcudeanu este un incapace al gratuității. Scenaristul e un angajat fără permisie, un scafandru al filmului „de actualitate”, un scafandru poate prea industrios, cu performanțe inegale, dar extrern de tenace în preocupările lui și îndrăzneț, în alegerea țintei. E clar că scenaristul nu vrea să tragă în ciori și bibilici. Un sat rămâne fără bărbați. Președintele gospodăriei fiind cam papă-lapte e Iăsat la vatră. Primarul iubind cam mult spirtoasele își face veacul și terenul la bufet. Doctorul iubind cam mult galinaceele dezlănțuie o inflație de certificate medicale. Băieții buni pleacă la fabrică, iar femeile, în frunte cu noua președintă dau din colț în colț. Iată deci o lume deloc marginală, și iată o miză care numai minusculă nu este. Din acest punct de vedere Petre Sălcudeanu și Mircea Moldovan se află în buna companie a lui D.R. Popescu, a lui Geo Saizescu, toți făcând parte din familia bunilor practicieni ai râsului profilactic.
Prelucrarea unui program satiric de tipul celui sugerat mai sus pune comentatorul în fața unei probleme, în principiu foarte uzată, în practică încă extrem de virulentă: raportul dintre individual și tipic. Arhidiscutatul și niciodată suficient discutatul raport, pentru că, în definitiv, fiorul artistic unde se naște, dacă nu pe muchea dintre prevăzut și imprevizibil? Mai puțin decât Toamna... Iarna... conține totuși o doză de spontaneitate și inedit, în special în domeniul replicii, dar comedia suferă în mod vădit de o anumită rigiditate a tiparului, a canonului. Personajele curg în mătci foarte precis trasate, dar această prea mare precizie năpăstuiește surpriza creând impresia că solventul artistic nu izbutește să topească eseul politic. De aici, o serie de soluții mult prea facile pentru autorii în cauză. De aici o permanentă alunecare spre idilism, un idilism „politizat” de multe, ori cu haz (Silvia, învățătoarea, moare de spaimă că o să rămână fată bătrână „din cauza fluctuației de cadre”, Pompei ajuns muncitor tehnician cade mereu de pe bicicletă, dar cade triumfător, cade strigând „am tot viitorul în față”, etc.). Când atitudinile „tipice” și limbajul de ședintă se lățesc peste măsură cuprinzând și personajele secundare, pe Haralambie Polizu, un nea-cutare care se duce la fabrică, nu fiindcă are nevoie de bani, ci fiindcă „vrea să vadă cum e în clasa muncitoare”; și pe Vasile Nițulescu, baciul satului; și pe aparent flușturatecul Geo, care pune la cale o festă, dar festa este tot o festă a rentabilizării, căci „ce zici tovarășe Toderaș... crezi că dacă contractăm o parte din zarzavat, fabrica...”; și pe Florina Cercel, tractorista, care-i spune bărbatului „parazitule!”, iar tatălui: „să respectați legea, că legea așa scrie. Să stați de vorbă cu oamenii! Asta-i plan să-l faci dumneata de-acolo, din birou?”; când disputa ideologică ia forma din cale afară de bucolică a completării pe ascuns, noaptea, de către El, a dărilor de seamă, pe care Ea, istovită, n-a putut să le termine, dar El se așează la masă și scrie referatul că „situația agricolă din Viișoara” și referatul cu „situația brațelor de muncă” și referatul cu „slaba activitate a consiliului popular în munca agricolă...”; când autorii nu se mulțumesc să sugereze schimbarea unui climat, ci vor să rezolve situația fiecărui ins, să împace certații, să căsătorească burlacii, să izgonească venalii, să de o ultimă șansă îndrăgostiților fără speranță — tot acest exces de precauții deteriorează și țesătura comică și țesătura filmică și combativitatea inițială.
Aceste neajunsuri sunt parțial neutralizate de un detașament actoricesc de primă mână. Craniul pleșuv al lui Marin Moraru, sprâncenele lui în formă de triunghi isoscel, mimica lui caleidoscopică sunt rezervoare de gag-uri la purtător. Ca și șarmul dezinvolt al lui Constantin Diplan, ca și zeflemeaua sufletistă a lui Sebastian Papaiani. În film Monica Ghiuță taie ceapa ca una care știe că în lupta pentru fericire arma ei e papricașul, Carmen Galin mătură fotogenic ulițele satulul cu un fular à la Isadora Duncan și despică secvențele ca una care nu umblă, ci „trage după ea un năvod”. Peste toți și toate o năvalnică și majestuoasă Draga Olteanu-Matei. Toți îi văd hazul. Și hazul ei este, într-adevăr, imens, dar inteligența ei artistică este mult mai mare. Această actriță este, zic eu, Schopenhauer-ul râsului cu (și printre) lacrimi.
Bineînțeles că pelicula merită discutată și prin prisma unei regii aplicate și ponderate, poate prea ponderate pentru că Mircea Moldovan este un dotat prea puțin ambițios; merită discutată și prin prisma imaginii exuberant colorate de Ion Marinescu, prin prisma plasticii (planturoase exterioare lirice, comice interioare „curățele”, iscălite de Adriana Păun, vesele costume bibilite de Florentina Ileana Mirea) etc.
Asemenea discuții ar fi fără îndoială utile. Discuția care mi se pare a fi nu numai utilă, dar și imperios necesară este discuția asupra comediei noastre cinematografice. Pentru că am acumulat suficientă experiență ca să putem spune că am ajuns, în sfârșit, în momentul în care putem să ne valorificăm nu numai câștigul, ci și pierderile.