Un film frumos şi pur ca un sunet de flaut. Nostalgic, fără tristeţe deşirantă, tandru, fară sentimentalism retoric. O uşă se deschide pe un culoar cu multe apartamente, o uşă prin care pătrunzi în labirintul citadin odată cu un bătrânel de la ţară, venit să-i aducă studentului Ştefan la lui Serafim veşti de acasă. Stânjeneala regăsirii într-un decor străin, impersonal, încălzit doar de o scoarţă de-acasă şi o sticlă cu tuică în prim-plan; dispreţul gazdei când aşază tarfuria cu gustări pe masă «vi le-a trimis bărbatu-meu, lui plac îi ţăranii» şi ironia cu care bătrânul o justifică: «i-o fi murit şi ei careva, săraca, dă de pomană», lansează sugestiv problematica poetică a filmului. De la fereastră, Ştefan zăreşte incidentul din stradă: consăteanul lui n-a traversat pe «zebră», cât p-aci să-I calce o maşină, şi acum se scuză cu gesturi largi, scoţându-şi pălăria reverenţios şi stând aşa mult după ce-a trecut taxiul. Cu maximă concentrate de mijloace şi expresivitate se cristalizează o stare: depeizarea şi dorul de casa. Un film liric — şi
larba verde... e un film prin excelenţă liric — nu e cel care descrie sentimente, ci cel care le creează şi, pe măsură ce apar, ne identifică în chip firesc cu ele. Scriitorul Sorin Titel şi regizorul
Stere Gulea, la primul lor film, lor le-aş adăuga pe tânărul operator Valentin Ducaru (tot la debut) şi interpretul principal
Florin Zamfirescu, pentru prima dată într-un rol de mare întindere, reuşesc un lucru extrem de rar în cinematograful nostru — şi nu numal: fac sensibil, palpabil, inefabilui, un simţământ ce n-are nevoie de justificări moralizatoare ca să trăiască prin el însuşi ca poezia ori muzica. Există, prin rădăcinile lui profunde, pe care i le presimţi inteligente sugerat de armonia întregului. Şi nu de-o frază convenţională, de o lipitură ilustrativă. Ştefan al lui Serafim se întoarce în satul natal, nu atât din orgoliul de a nu se şti îndatorat viitorului socru pentru un post universitar (aşa cum precizează filmul, dar mai mult ca o convenţie dramaturgică, decât ca o necesitate psihologică), ci pentru că aşa simte el că e bine. Nu are nevoie de explicaţii. N-o va face nicăieri pe parcursul filmului şi de aceea totul decurge firesc şi convingător, ca o datorie a inimii şi nu ca un imperativ din afară. Eroul
lerbii... e un original; în timp ce alţii fug la oraş, el se întoarce acasă. Chiar dacă acasă înseamnă doar o locuinţă părăginită, un tată pribegind pe şantiere; din vechea vatră n-a mai rămas decât nostalgia copilăriei şi mormintui mamei. Dar tânărul nu poate trăi decât printre ai lui, chiar dacă ai lui nu sunt rudele lui de sânge, de care se simte străin (un frate pus pe căpătuială, o cumnată iabraşă), ci un bătrân profesor identificat cu şcoala, lângă care tânărui dascăl vrea să-şi împlinească menirea, sau un coleg spiritual ce nu cruţă oportunismul sau laşitatea. Şi cam atât. Pentru că acest Ştefan e un personaj aparte în galeria contemporană. Un mare singuratic, mai aproape de spiritul eroului lui Marin Preda decât era titularul ecranizat. Dar un ţăran care şi-a păstrat încrederea în cele câteva lucruri esenţiale pe care le apără, chiar dac-ar fi să sufere de pe urma lor o viaţă. Cuvântul lui se aude rar, numai atunci când se ivesc asemenea lucruri esenţiale: ca în şedinta unde inspectorul pune la cale înlăturarea bătrânului dascăl şi atunci Ştefan izbucneşte, cu o uimire uşor prefăcută, de ţăran mucălit: «Mă întreb cum trebuie să arate un discurs când un om e avansat, dacă atunci când e dat jos i se aduc atâtea laude?». Apărarea dreptăţii e domoală, dar fermă. Autorii filmului taie discursul convinşi că ceea ce e important s-a spus, ceea ce urmează înţelege singur spectatorul. De-a dreptul impresionantă această înţeleaptă renuntare la cuvinte în favoarea imaginii, la un scriitor care vine pentru prima dată în contact cu cinematograful. Sorin Titel a înţeles că nu trebuie să scrie o proză pentru ecran, ci o partitură originală, cu alte semne, alt sistem de referinţă artistică. De aceea nu ţine la virtuţile literaturii şi dialogul lor sună simplu, vorbit şi nu savant adus din condei. N-are ambiţii de constructor dramaturg, de aceea filmul se încheagă dintr-o suită de stări, de scene de atmosferă egale, fără gradaţii, din crochiuri de caractere sugerând relaţii convingătoare, spectaculoase dacă vreţi, doar prin ele însele, prin adevărul observatiei lor psihologice şi nu prin tensiuni acumulate. Pentru un asemenea film liric formula îmi pare potrivită. Prielnică desfăşurării talentului şi hărniciei creatoare a regizorului. Care regizor, la primul lui film independent (după cele două colaborări la
Apa ca un bivol negru şi
ecranizarea TV a «
Crailor...» lui Mateiu Caragiale), îşi semnează opera cu mână calmă şi sigură. O mână de adevărat regizor, total supus obiectului, adică cinematografului, total supus subiectului, adică psihologiei acestui personaj simplu şi totuşi complicat. Pe Stere Gulea cinematograful nu-I epatează. Şi nu ţine să epateze; îl foloseşte cu măsură, fără tracul debutului şi fără trac în genere, cu calmă reflexivitate şi înţeleaptă funcţionalitate. De aici, o parcimonioasă împărţire a cadrului, o atentă mânuire a unghiurilor — majoritatea din perspectiva subiectivă a tânărului erou (casa pustie în care fiecare colţ îi trezeşte amintiri, satul deloc idealizat, pentru că nostalgia trecutului nu-I împiedică pe profesor să cântareascâ prezentul, ba chiar persperctivele comunei sale); o discretă folosire a elipsei — lucru foarte rar în filmul autohton — şi a metaforei. Cum e revenirea bătrânului pribeag în sat, cu calul, iarba cosită împreună de tată şi fiu şi blânda retragere a celui obosit, să se odihnească puţin, adică să se sfârşească în pace ca orice om al gliei ce ştie că mai are de înfăptuit simplu, gospodăreşte, şi acest ultim gest. Farmecul filmului stă nu numai în starea poetică în care te cufundă lent, ci şi în veghea lucidă pe care n-o părăseşte. Satul nu e înfrumuseţat, ci plin de relaţii conflictuale, ca orice moment de viaţă autentic refăcută de artă. Incidentele sunt înregistrate cu umor, uneori mai blând, înţelegător faţă de semeni, altă-dată sarcastic, când e cazul, dar tot de pe poziţia lui Ştefan care nu suportă compromisul. Prima lui întâlnire cu fostul coleg ce aşteaptă în gară, servil, naşul cu bani, doar-doar i-o stoarce o «bătrână»; alaiul nuntaşilor: fata preşedintelui, cam prostuţă, ginerele pus pe avansare, fratele cu afaceri dubioase la magazinul comunei, cântăreaţa locală, «mesagera artei populare» cum o numeşte inspectorul demagog, toate, sunt realizate cu nerv satiric, dar cu măsura artistică, în sensul neşarjării, neîngroşării lor. Şi tocmai de aceea convingătoare. Ajungem astfel la dovada de certă maturitate, de discernământ a regizorului: distribuţia. Greu îţi închipui un alt Ştefan, mocnind liniştit chiar pasiunile, decât pe cel interpretat de Florin Zamfirescu. Tânărul actor îşi dezvăluie personajul cu prudenţă, într-o gradaţie simplă, uneori prea monotonă, pe coordonatele psihologiei tărăneşti pe care, se vede, o cunoaşte şi el ca şi scenaristul sau regizorul. Lipsa de zâmbet pe care i-o reproşa cineva, e doar exterioară. Înăuntru îl simţi că pregăteşte replici de duh, dar «le tace» pentru că n-a sosit încă momentul. Când îi vine la socoteală, le azvârle, dar tot chibzuit, ca să le savureze efectul (cum e introducerea zeflemitoare la acea şedintă, ori replica în doi peri, când perechea căsătorită vine nepoftită la el: «Acu', dacă tot aţi venit»...). Aparent, Florin Zamfirescu îşi construieşte din linii moi, defensive, personajul. Dar sub lentoarea gestului şi a replicii, simţi profilul ferm, îndărătul măştii placide se ascunde un ofensiv fără cruţare. La antipod, perfidă bonomie, labilă alunecare de teren moral e inspectorul-naş, din care
Octavian Cotescu realizează un adevărat spectacol. În scena petrecerii cu cântăreaţa locală («Ce bine se trăieşte la voi, la ţară..., unde se mai găseşte astăzi purcel de lapte!») sau la şedinta organizată la şcoală, personajul devine memorabil. Cu inteligenţă şi discretă ironie, schiţează
lon Caramitru portretul profesorului său, obsedat de ratare, ginerele finalmente păgubos. Cu fineţe şi măsură îl secondează
Dana Dogaru. Un preşedinte orgolios în persoana lui
Paul Lavric. Credibil hrăpăreţ şi viclean, fratele lui Ştefan (
Dorel Vişan). Nervos, sarcastic, sportivul lui
Ovidiu Schumacher; o placidă romanţioasă figurează
Rodica Mandache.
Vasile Niţulescu şi
Mihai Pălădescu aduc filmului experienţa lor artistică (cam teatrală, la ultimul). Apariţie proaspătă şi convingătoare, Mariana Cabanov; o reafirmare a bunului ei debut din
Povestea dragostei, Diana Lupescu. Grija regizorului pentru fizionomii s-a manifestat chiar şi în roluri de plan doi sau figuraţie. Aceeaşi grijă a asigurat filmului senzaţia de viaţă, firescul flecărui cadru. În permanenţă există creat un volum, un relief al scenei, al dialogului şi monologului de prim-plan, care lasă impresia de realitate surprinsă, de plin al vieţii şi al cinematografului: atmosfera cancelariei cu plictiseala ei dinaintea orelor, cu jocul de mini-fotbal al tinerilor şi minuţia tandră cu care bătrânul dascăl, în planul doi, hrăneşte peştii; graba cu care înfundă profesorul de sport mingiile în dulap, şi antinevralgicul pe care-l înghite în prim-plan Rodica Mandache; Ciobănică ce se furişează sub pat fără să-şi recunoască stăpânul şi difuzorul care transmite, fără ca nimeni să-I asculte, starea vremii. Sunt multe asemenea amănunte de viaţă, bine găsite, dar neostentativ puse în scenă de către regizorul-miniaturist. Regizorul-pictor de atmosferă. Pentru acest film de stări, deosebit de importantă era muzica, acel acompaniament care să nu repete sentimentul sugerat în imagine, ci să-I prelungească ori să-I estompeze. Partitura lui
Radu Şerban e tandră fără dulcegărie, frumoasă fără calofilie, nostalgică fără desuetudine. Clarinet şi pian, fagot şi rareori vioară, preiau pe rând rolul sentimentului-solist, fără să-I repete până la obosire. Prospeţimea filmului vine din acuitatea observaţiei sale, originalitatea, din căldura cu care ne vorbeşte despre oameni cunoscuţi şi dragi. Că vor fi şi cusururi, de bună seamă. Dar, ca la orice om pe care l-ai îndrăgit, le observi, dar ţi se pare că fac parte din şarmul personajului.
