Între balada romantică gen
Pintea şi tendinţe portretistice mai noi (
Speranţa,
Falansterul), autorii acestui
lancu... fructifică experienţe locale, ba chiar şi pe cele proprii, lucru mai rar la cineastul român deprins să o pornească de fiecare dată de la zero, gata să facă tabula rasa cu toată fiimografia. Tandem-ul scenarist-regizor
Mihai Opriş-
Dinu Cocea (plus un condei recent, Vasile Chiriţă) regăseşte suflul dinamic al
Haiducilor, farmecul lor narativ, cărora le adaugă acum un abur de mitologie populară de sorginte romantică, datorată motivului inspirator: tânărul fost zapciu al domnului fanariot care, de dragul unei fete şi de dragul dreptăţii, îşi părăseşte rangul şi se alătură haiducilor. Erou de legendă, dar înregistrat în hrisoavele vremii, acest fiu de boier Jian, ce ia calea codrului de partea săracului, părea predestinat unui spectacol dinamic şi atrăgător. Drept care autorii îl urmează cu măsură pentru a evita capcanele unei biografii prea romanţate, de supravitejii ce pot cădea lesne în gratuit şi ridicol, dacă jocul cu moartea nu dezvăluie şi preţul vieţii celui în cauză. Mobilurile actelor de bravură. Motivaţiile psihologice nu numai loco-motorii.
Împărţit în doi timpi ai povestirii, filmul despre lancu de la Jii îşi construieşte pe îndelete argumentele. Tânărul slujbaş al domniei asupritoare acţionează la început, cum i se porunceşte, dintr-un cavaleresc simţ al datoriei. Pe măsură ce tânărul slujbaş al stăpânirii e pus în faţa unor situaţa tot mai crâncene: torturarea Lotreanului ca să mărturisească unde a ascuns aurul luat de la boieri pentru a procura arme răsculaţilor lui Tudor sau înjunghierea geambaşului tăinuitor, simţul «datoriei» face loc simţului de dreptate. O motivaţie reală creează un interes real pentru soarta eroului. Soartă nesimplificată nici când lancu trece în tabăra răzvrătiţilor, în afara legii, când e prins de poteră şi adus la ştreang. Cum va scăpa de spânzurătoare, salvat de o logodnică atotiertătoare, cum va reveni la curte de unde va dezerta iar, ca să-şi înfrunte moartea — e o continuare la fel de romantică în spiritul epocii, cu parfumurile şi culorile ei, când mai autohtone, când mai de import. Există şi îngroşări în diverse direcţii, spre pitorescul lingvistic (abuz de «oltenisme», de zicale populare) or spre şarja tipologică (ghicitoarea tuciurie, vizitiul sperios, socrul cupid etc.). O inspirată distribuire a rolurilor echilibrează partiturile atunci când ele riscă să coboare. Cu subtilă nelinişte, inteligent tradusă într-o stare de febră şi impetuozitate juvenilă,
Adrian Pintea dovedeşte din nou, după
Falansterul, calitatea intelectuală a talentului său. Formaţia de interpret modern al unui personaj romantic pe muchie de cuţit, între firesc şi demonic. Tânărul actor se războieşte cu graţie, fără a face vizibil efortul, cu tentaţiile spre poncifele rolului. Stelei Furcovici (descoperită de Dinu Cocea pentru
Ecaterina Teodoroiu) îi datorăm estompa delicată şi elegantă a lonicăi, pui de om şi de drac, cu poezie ingenuă, cu haz «fatală». Lirismul ei nu cade în dulcegaria bine ştiută a îndrăgostitelor sfioase care se rotesc după copaci, vibraţia ei e sinceră şi refuză patetismul. O surpriză:
Marioara Sterian, feminitate fermă, prezenţă calmă, fără stridenţe şi colorări inutile. Convingătoare ca de obicei şi exact pe acelaşi tip de personaj agresiv,
Florina Cercel; în acelaşi „emploi" tradiţional,
Mihai Mereuţă (Lotrean). Prezente cu bărbi şi caftane, fără şansa unor creaţii:
lon Marinescu,
Mihai Pălădescu,
Dan Nasta,
Radu Beligan. Distinse şi pregnante:
Dina Cocea şi
Irina Petrescu.
La capitolul imagine,
Aurel Kostrakiewicz e din nou în formă. După somptuosul
Rug şi flacără, mai elaborat şi mai static, o ieşire energică în spaţiul montan îi prieşte. Aparatul se mişcă activ, dezinvolt, decupând detalii de acţiune şi înregistrând în gros-planuri, emoţii.
Montajul (
Magda Ghincioiu-Chişe) îşi onorează funcţia narativ-poetică; mai puţin muzica (Ştefan Zorzor) greoaie, încărcată, simfonizând strident ca în vechile tablouri de gen. Nici scenografia (decoruri Radu Călinescu,
Gabriela Ricşan, costume lon Nedelcu) n-a găsit nota de expresivitate discretă ce ar fi evitat parada caftanelor. Un machiaj şi el ostentativ diminuează efortul regizoral şi interpretativ.
Rămân însă argumente mai substanţiale: o concepţie dramaturgică solidă, de scenarist încercat (Mihai Opriş), o regie — Dinu Cocea — ce îşi cunoaşte meseria fără s-o etaleze, orgolios, şi un buchet de interpreţi ce fac faţă cu brio oricărei situaţii.
