S-au făcut mai multe filme românești cu haiduci și câteva din ele destul de reușite. Chiar regizorul
Dinu Cocea a turnat vechiul serial, început în 1965, prin filmul intitulat
Haiducii, iar acum tot el a realizat cele două lung-metraje.
Iancu Jianu Zapciul și
lancu Jianu Haiducul. lancu Jianu, haiducul nostru cel mai legendar, era dintr-un neam de boieri olteni. Înainte de a fi căpetenie de răsculați, fusese zapciu și viitor ginere al ispravnicului Calafeteanu. Cum principala funcție a acestor dregători era strângerea birurilor; și cum birurile se strângeau adesea de două și trei ori; și cum țăranii nu aveau de unde să le dea — meseria cea mai importantă a dregătorilor fanarioți era punerea la caznă, tortura. Iancu Jianu, în calitate de zapciu, încearcă să „aplice legea” fără abuz și violență. Nu va izbuti. De aceea trece de partea cealaltă a baricadei. Dar asta o face abia după eșecul neîncetatelor sale sforțări de a aplica legea, de a împiedica nedreptățile. Viitorul său socru îi explică însă că vinovați sunt și boierii mai mari, și Vodă, și Sultanul. Deși boierul Calafeteanu înțelege că lancu are planuri mari, îi spune că, pentru asta „trebuie să mai închizi și tu ochii, să-ți mai calci pe inimă. Să înveți să fii supus. Dacă vrei s-ajungi mare, trebuie să te faci mic”.
Astfel, una dintre originalitățile acestor filme este felul lent, conștiincios în care se urmărește „priza de conștiință” a lui Iancu, procesul de „dezînșelare”, plătit scump, chiar și cu suirea lui pe eșafod. O altă notă originală a poveștii este prietenia Jianului cu Tudor Vladimirescu. De asemenea subiectul celor două pelicule (scrise de
Mihai Opriș, Vasile Chiriță și regizorul Dinu Cocea) alătură curajoasele fapte haiducești ale lui Iancu și neîncetatele sale nenoroace. Vedem cum actele de bravură ale Jianului n-au devenit legendare, ci au avut, de la început, poezia proprie legendei. Un critic român (
Magda Mihăilescu) face un simplu și scurt inventaral acestor momente de frumusețe concentrată: descântecele fetei îndrăgostite, poiana unde se găsește iarba fiarelor care „drege” pe voinic și-l face invulnerabil; apoi adăpostirea în mânăstiri; apoi iubiri neîmpărtășite; apoi fugăriri prin pădure, urmăriri prin peșteri anume înecate în fum și ieșirea la lumină prin altă parte, după cățărări mai palpitante decât obișnuitele scene, acrobatice de „suspense”, căci aci se luptă și cu șubrezenia terenului și cu sufocarea răsuflării; apoi căsătorie sub ștreang, întâlniri vinovate, răzbunări și prăvăliri în prăpastie; apoi câte o lungă secvență care are drept fundal sonor bătăile de ciocan din fierăria de alături, unde rând pe rând sunt desfăcute niturile de la cătușele haiducilor prinși de arnăuții agiei și liberați de oamenii Iancului; apoi despărțiri grave și demne, dar și invers; răzgândiri bruște și calme alăturări sufletești; apoi... Dar mă opresc. Toate acele momente, luate din cronica Magdei Mihăilescu, sunt în fond rezumatul poveștii, redactat lapidar în momente de frumusețe, prin evocarea imaginilor care ne fac să gândim liric.
Dar fiindcă veni vorba de fior poetic, semnalez unul care străbate mereu ambele filme. Ionica, iubita lui Jianu (admirabil interpretată de Stela Furcovici, actrița care a debutat în cinematografia noastră compunând partitura Ecaterinei Teodoroiu) este păzitoarea unei vaste herghelii de cai tot unu și unu, furnizați boierilor bogați, dar și, în taină, haiducilor lui Mereanu și Jianu, ba chiar și pandurilor lui Vladimirescu. Patetica fată, ori de câte ori apare, ori de câte ori iese la lumină este însoțită de zeci de cai în galop; dâra de mișcare vijelioasă pare un alai de zeiță. Este așa de deasă și așa de frumoasă această cadență de mitologie, încât izbutește să dea vrajă, farmec de închipuire unor imagini reale.
Cealaltă eroină îndrăgostită de Jianu, Tincuța (
Marioara Sterian), nu are suflet absolut ca Ionica; ea e cinstită. Îl iubește pe Jianu, îl așteaptă ani la rând. Suferă să-l vadă îndrăgostit de alta. Îl capătă soț. Dar după un an înțelege, onest, că el o iubește doar ca pe o soră. Cu o mare probitate sentimentală, vede că nu e nimic de făcut. Și pleacă...
În finalul primului film îl vedem pe Jianu ajutându-l pe Mereanu să învingă teribile primejdii și să-i poată duce lui Tudor armele. Mereanu, cu căruțele pline cu puști și hangere, pornește și convoiul se pierde în zarea soarelui asfințit. Jianu a rămas, călare, singur, pe un dâmb gol. Dar Jianu va duce palmele la gură și va striga „Mereeeenee!”. Apoi va țâșni într-acolo. Și-i vom vedea, pe cei doi prieteni, cot la cot, călare, pe drum, pe același drum. Asta e priveliștea, imaginea elocventă. Iar către sfârșitul celui de al doilea film auzim chiar balada despre faptele de vitejie ale lui Iancu, legenda cântată nespus de frumos de vocea gravă a regretatului
Cornel Coman.
În aceste două filme, alături de protagonistui
Adrian Pintea (interpretul lui Iancu Jianu), care e o adevărată descoperire, apar o mulțime de ași ai actoriei.
Ilarion Ciobanu joacă rolul lui Vîrlan, tatăl Ionicăi, țăranul ardelean devotat lui Vladimirescu;
Jean Constantin este țiganul de casă al lancului, iar
Draga Olteanu-Matei, țiganca Luța.
Dina Cocea e stareță; tot în veșminte monahale apare și
Irina Petrescu,
Emanoil Petruț îl interpretează, bineînțeles, ca și în filmul
Tudor, pe Vladimirescu, iar
Mihai Mereuță este adversarul și apoi prietenul de haiducie al lui Iancu (Mereanu).
