Mă număr printre cei care — cu o convingere întemeiată pe fapte — cred că lui Daneliuc îi „vin” cel mai bine filmele de actualitate: excelent documentarist al propriilor ficțiuni regizorul (dublat de un scenarist la fel de ambițios, chiar dacă nu totdeauna la fel de înzestrat) simte instinctiv pulsul vieții — care, datorită sensibilității extreme a „antenelor” captatoare, ajunge să-i ritmeze filmele și să i le structureze dramatic. Ca atare, Cursa, Proba de microfon, Croaziera — oricât de împlinite sub raport artistic — se situează, paradoxal, și sub un anume (fecund în sugestii și interpretări) semn al provizoratului: ca etape ale drumului către „marele film” promis, parcă, de fiecare în parte și (prin prospețimea și acuitatea privirii) de toate laolaltă; în vreme ce Ediție specială, Vânătoare de vulpi, Glissando se subsumează unui efort epuizat de fiecare dată, și pentru a cărui legitimare artistică autorul nu posedă (sau nu reușește să aducă la lumină) toate îndreptările.
Cu alte cuvinte, se pot distinge — în demersul artistic al lui Daneliuc — două (serii de) motivații: una de moment, rezultat al puterii de sugestie a câte unui episod precis delimitat, și alta — de durată — pe care i-o impune atitudinea sa patetică față de evenimente. Or, dacă filmele celei dintâi înșiruiri ilustrează convingător ambele motivații: care funcționează într-o simbioză ce le potențează reciproc, celelalte se rezumă doar la prima dintre ele.
Deși mai bine ținut în mână decât precedentul, și mai adecvat — prin simplitatea, aproape unidimensională, a subiectului — la capacitatea „de acoperire” a cineastului, recentul Iacob nu modifică substanțial raportul de forțe dintre cele două serii valorice (sau, dacă vreți, direcții de acțiune) schițate mai sus: cu toate că — într-o altă ordine de idei — s-ar putea ca acest al șaptelea film al lui Daneliuc să-i certifice o nouă „vârstă creatoare” (mai direct și, totodată, mai profund interesată de marile probleme — viața, dragostea, moartea — ale existenței umane).
Genericul filmului precizează că, purtând și de astă-dată semnătura regizorului, scenariul este «inspirat din scrierile lui Geo Bogza»... Nu punem în discuție opțiunea cineastului, libertatea sa de orientare către un autor sau altul — deși, în sine, ideea nu mi se pare întru totul fericită: căci gestul său se revendică unei problematici vaste, în care (după cum preciza nu demult un teoretician român al fenomenului) intră «amploarea actului ecranizării în cadrul culturii naționale, coerența sau incoerența selecției operelor literare, valorificarea responsabilă sau nu a eredității noastre spirituale» ș.a. Reamintim însă, ca strict necesară justei evaluări a filmului opinia unui comentator al ziseler scrieri: «Întotdeauna orientat către pubilcistica de circumstanță, G.B. se află uneori covârșit de evenimentele istorice, culturale și spirituale curente. Se reține totuși „Sfârșitul lui Iacob Onisia” (1949) în care evenimentul autentic, senzațional și anecdotic capătă aparența ficțiunii pure».
Așadar, povestea lui Iacob Onisia — în jurul căreia se încheagă întregul film — și, probabil, pagini (sau numai sugestii) aparținând suitei „Oameni și cărbuni din Valea Jiului”: unul dintre ciclurile de reportaje care, în exprimarea aceluiași comentator, «fac cunoscute activități productive desfășurate la un grad de mizerie aproape exotic prin neverosimilitatea lui». Este limpede pentru cine privește fiImuI în cunoștință de cauză — că subiectul său luat din „Sfârșitul lui Iacob Onisia”, se epuizează în cele zece-cincisprezece minute ale părții finale; în rest, încercări de a reconstitui — în maniera „documentaristică” specifică cineastului, dar fără verva filmelor sale de actualitate — „trecutuI” personajului principal, suma de fapte al căror produs este el însuși și, în egală măsură, tragicul său sfârșit... E preponderentă, aici tentația „episoadelor” strict delimitate: unele, realizate cu logică interioară care le legitimează artistic (vezi „preambulul” filmului sinuciderea fostului ortac al Iui Onisia; sau, în prelungirea unor mai vechi obsesii ale cineastului, lunga secvență a controlului corporal); altele, fără legătură cu firul (destul de firav al) acțiunii și — mai mult — terminate de-a dreptul indecis (cum ar fi secvența ascensorului).
