Pentru prima dată, ceremonia închiderii a fost transmisa în direct pe Antenne 2 care ținea pe Coastă 160 acreditați, Festivalul fiind, pentru canalul respectiv, o campanie charismatică menită să reaprindă simpatia francezilor pentru această rețea, prima în topul preferințelor publicului până acum vreo doi ani, când Christine Ockrent, eminența necenușie a postului s-a retras din statul major și din rolul de prezentatoare a jurnalului de seara devenit — datorită ei — punctul maxim al audiției și al satisfacției, iar ea devenită — datorită lui — super vedetă națională sau, ca sa păstrăm apelativele locului, „regina Christina”.
Noua prerogativă cumpărată de A 2 nu a făcut decât să ațâte vechiul conflict „toți-contra-toți”, în primul rând presa scrisă mai preocupată ca niciodată de așa numitul scoop, dar de unde bomba dacă palmaresul face figura de secret militar?, deci ziariștii hârtiei împotriva ziariștilor audiovizualului, dar și radio-jurnaliștii anti-telejurnaliști, dar și — poate, mai ales — teleaștii între ei, Cannes-ul fiind capturat, se știe, de o plasă extrem de deasă de semnale electronice (rețele de stat peste și contra rețelelor aflate în raza „efectului Berlusconi”, toate în concurentă cu rețeaua interna a festivalului, Sygma, dar mai apare și rivalitatea rețelei de fire optice hoteliere și aici trebuie adăugată și rețeaua sateliților care...)
Cifrele festivaliere urmăresc, îndeobște, recorduri amuzante (3 tone dosare publicitare pentru un prim lot de 540 critici; 40 minute întârziere la gală, întârziere provocată de Liz Taylor în seara unei apariții proclamată șocul festivalului, pe bună dreptate, pentru că publicul Galei alcătuit, ce-i drept, din persoane angoasate de binefacerile vârstei a treia, a fost, cu adevărat, electrocutat de noua splendoare a ,,ultimului star” epuizat, se părea, în tot felul de războaie — ale inimii, ale celulitei, ale supremației, ale alcoolului, războaie cu Cronos și cu Paramount — și iată pe aceasta gladiatoare mărunțică care de patruzeci și cinci de ani, poartă pe rotunzii ei umeri o vasta armata de agenți, producători, parteneri, distribuitori, ziariști, iat-o, zic pe Lizica noastră, a tuturor, iat-o pe mamaia a nu știu câți nepoți, iat-o pe matroana Hollywoodului și pe veterana Festivalului, renăscută, remodelată sub forma de trestie, da, gânditoare, altfel de unde acele zâmbete cu atâtea conotații când primește Legiunea de onoare?, iat-o, zic, punând în umbra nu numai vizita unui celebru cuplu princiar și imaginea lui, iat-o eclipsând imaginea unei întregi galaxii de stele mărimea întâi, chiar și propria imagine de la tinerețe și ce e star-sistemul dacă nu forța de sugestie a imaginii?).
Când computerele înregistrează că între 7-20 Mai substantivul Cannes a fost pronunțat la televizor de peste 50 000 ori, cifra cere să fie luata în posesie și de sociologi și de politologi, nu numai de critici de film sau de prezentatorii tv oriunde la ei acasă, vorba lui Hugo, ca regii și ca hoții.
Aceasta umflare și supra-umflare a unui eveniment, în definitiv cinematografic, ține, fără discuție, de „frica de real” (și, de aici, de nevoia de refugiu în imaginar), dar și de e anume mândrie națională. Ironici când te aud cântând Marseieza, francezii sunt din ce în ce mai atenți, mai sensibili, când sunt puse în joc culorile roșu-alb-albastru. Îndelunga, repetata lor absență din palmares (ultima Palmă de aur a luat-o Lelouch cu Un bărbat și o femeie, dar de atunci au trecut, nu știu dacă realizați, douazecișiuna de primăveri), a fost comentată întotdeauna de amfitrioni cu amabilitate, dar de fiecare dată a căzut greu. Publicul francez, ca și critica, e un suporter necondiționat al producției naționale și chiar dacă, aproape în fiecare an, selecția franceză a fost supusă unui tir de reproșuri (ba că-i periferică, ba că-i academică, ba că introduce în ecuație prea multe necunoscute, ba că nu introduce nimic), râca pornește de fapt, din neputința de a pătrunde pe lista premianților și pe alte poziții decât cele consolatoare sau diplomatice. Când apare recompensa majoră (și-aici e cazul să notam că nu-i vorba doar de o platonică satisfacție. O distincție canneză și cu atât mai mult un premiu de aur, e de natura să deschidă drum unui film, mai de-a dreptul vorbind înzecească numărul de „intrări”), deci când se obține ramură de palmier, polemicile amuțesc și toate scandalurile se sting brusc. Câștigătorii — chiar și cei fluierați — au întotdeauna dreptate. De altfel, nu e pentru prima oară când o Palma de aur e întâmpinată cu fluierături și aplauze la fel de înverșunate. Veteranii festivalului își amintesc zavera provocata în ’66 de îndrăzneala de a-I pune pe Germi (Signore e signori) pe picior de egalitate cu Lelouch adus Ia palat pe umerii echipei sale. A fost — se scria în cel mai important cotidian al momentului — un palmares de coșmar, puțin a lipsit ca totul să se termine cu o catastrofa.
Greu de imaginat la ce catastrofa se gândea, atunci, criticul. Atentatele și bombele aveau să apară mai târziu, ca și manifestațiile de protest, ca și ideea studenților mediciniști din sud de a pătrunde în bunker ca să ia legătura cu oficialitățile culturale. Decizii discutabile, greșeli, gafe au apărut la fiecare ediție, mai mult sau mai puțin, inevitabil. În anul amintit filmul lui Resnais Războiul s-a sfârșit n-a fost primit în concurs ca să nu displacă oficialității spaniole, iar nu cu mult înainte organizatorii lăsaseră să le scape printre degete nimic altceva decât o capodopera, Anul trecut la Marienbad. „Îi lipsește tonusul” se argumenta în procesul verbal. Adevărul este că cinematografia țării gazda a izbutit anul acesta să-și depășească vizibil faimosul nombrilism, atât de lăudat în Libaratron și de intervievat în Telerama, dar care cantona filmul francez în istorioare cu suflu mic despre aceeași iubire sado-masochistă, iubire a unui „intello” marginal împins spre un harachiri agrementat cu vin roșu și vorbe de spirit. În această întorsătură favorabilă criza atât de des invocata a avut rolul ei fericit pentru că ea, criza, n-a însemnat numai scăderea alarmantă a numărului de spectatori (de la 200 de milioane în ’82, la 160 milioane în ’86), ci și o regândire a așa-numitului P.C.Fi., adică a Peisajului Cinematografic Francez în raport cu noua structură a publicului (55% sunt tineri sub 25 de ani, 75% sub 35 de ani; după 40 ani, nu se mai merge sistematic la cinema), adică o serie de deschideri creative având ca dublă țintă captarea noii generații atât de legată de evoluția SMIC-ului, de șomaj, de imigrație, cât și recaptarea celorlalte vârste dispuse să revină în sală dacă li se promit filme-eveniment. Ca P.C.Fi,-ul s-a lărgit și a devenit mai divers în conformitate cu un public care — „efectul de oglindă” — preferă producția națională, o dovedesc și cele patru peliculele intrate în concurs (ca să nu mai vorbim de cele din celelalte competiții ale Festivalului, sau de cele din Festivalul-bis desfășurat pe micul ecran, spre disperarea cineaștilor, care prorocesc, fără prea multă convingere, că nu peste mult, festivalul filmului nu va fi altceva decât Copilul-în-eprubetă al televiziunii). Deci:
1. Un bărbat îndrăgostit de Diane Kury, plasat în uvertura festivalului, uvertura acontată aproape în fiecare an, de filmul trans-atlantic socotit singurul în stare să furnizeze pelicula de mare montare a galei de deschidere. lată deci, un film-sfidare, o coproducție trilingvă, rodul unor considerabile eforturi și acrobații financiare, menite să demonstreze că Europa poate să se autoalimenteze și cu produse „tipic americane”. Din familia Nopți americane și Le mépris, adică film-în-film, Bărbatul îndrăgostit are în centru figura unui star american, respectiv Peter Coyote („ochii i se împăienjenesc à la Bogart”), poposit pe platourile de la Cinecitta ca să filmeze ultimele zile din viața lui Pavese. Povestea de pe platou se suprapune, mai mult sau mai puțin, peste o dramă reală. Protagonistul se îndrăgostește de partenera lui, italianca Greta Scacchi și începe să-și trăiască rolul „din interior”, istoria unei idile se transformă în istoria a două peisaje umane intrate în coliziune: de o parte un materialism betonat de judecăți standard, structuri-standard, sentimente-standard reprezentat de echipa hollywoodiană (producătorul îngrozit de o iubire care nu mai vrea să țină seama de deviz, „gorila” protagonistului depășită de salturile umoare ale unui sentiment neprogramat, soția sosită la fața locului cu odraslele, bineînțeles, ca să-și poată exercită mai convingător autoritatea instituționalizată; el, starul, îndrăgostit de-adevărat, dar și el, îndrăgostitul, nu este în afara acestui spirit competitiv, căci și el este obsedat concomitent de Ea, dar și de performanțele lui De Niro); de cealaltă parte, idealismul anarhic al echipei europene (romantismul mamei — o Claudia Cardiane bolnava incurabil și tot atât de incurabil idilică zăpăceala tatălui — John Berry condeier plin de verva, dar blestemat să fie ineficient, complicitatea dezinteresată a unei trupe pariziene care plătește bir la șomaj și la Couple; sufletismul pitoresc al mașiniștilor italienii care...)
Orice film-sfidare este un film-pariu. Pariu apreciat, dar neonorat. Festivalul nu premiază filmele cu vocația succesului de casă (de aici veșnicul său conflict cu Delon, Belmondo). Filmul e „prea frumos”, prea fotogenic, ca să placă specialiștilor (senzația de magazin ilustrat) și prea fermecător ca să nu incinte spectatorii de toate vârstele. Asta a fost și ținta lui: reconcilierea unei cinematografii fărâmițată în filme minuscule cu așa-numitul Mare public. Diane Kurys care a ieșit. Demult, din țarcul filmului „de femme”, suit pe podium, dar ținta a fost atinsa.
2. Ținta a fost atinsă, cu timiditate, e adevărat și de Pierre și Djemila de Gérard Blain. Acest film „violent alb”, care are aerul că nu vrea să fie decât un exercițiu pe tema „cinema-ul privirii”, a declanșat prima polemica a festivalului. Dincolo de drama a doi adolescenți (el francez, ea algeriană) voit stângaci, voit dezarmați de prea marea lor puritate, o trepidantă dezbatere despre „căsătoriile mixte”. Ce judecăți, ce prejudecați, ce presiuni, ce repercusiuni trebuie să înfrunte ființa umană aflată în punctul de întâlnire — de frecare — a două culturi? Ce se întâmplă în acea zona de contact cu „dreptul la diferență”? Dar cu celălalt drept, mai puțin discutat, dar tot atât de imprescriptibil, „dreptul la asemănare”? Evident, ne aflăm pe teritoriul filmului politic, azi în relativa acalmie, dar la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, la mare cinste pe ecranele unui festival care, după mai ’68, nu mai îndrăznea să-și reîmbrace smoking-ul. A îndrăznit.
3. Și iată o a treia direcție atât de dragă cinematografiei franceze, filmul de autor, reprezentată de Câmpul de onoare de Jean-Pierre Denis semnatarul unui alt film de autor Povestea lui Adrian, care s-a bucurat anii trecuți tot de acel succes care incinta, dar nu satură, succes de stimă vreau să zic.
Acțiunea se petrece în 1870, într-o Alsacie răvășită de un război neînțeles. Țăranii sunt obligați să plece pe front, dar nimeni nu bine pe cine de ce ucide. Într-un peisaj inutil feeric, ființele raționale se măcelăresc. Un flăcău se va împrieteni cu un băiețel german și toată campania nu va fi altceva decât istoria acestei prietenii secrete atât de firească și atât de puțin avuabilă. Filmul e remarcabil, dar prin forța lucrurilor, nu prea remarcat. Pe coastă e mult prea mare vuietul, deverul, concurența, pentru ca o producție artizanală, „la scară umană” să poată reține atenția dinozaurilor.
4. Ținta a fost atinsă și în cazul mai special al filmului Sub cerul lui Satan de Maurice Pialat, înfrântul unor ediții trecute (N-o să îmbătrânim împreună, Loulou), dar „atomul marcat” al actualei ediții. Pialat e un actor subtil, un regizor din familia lui Bresson, un autor însetat de subtext și preocupat de metafora. Chiar și filmul în concurs (povestea unui preot de țară extrasă din romanul lui Bernanos, un terorist al purității care se angajează într-o luptă personală cu Răul) este tratată ca hieratică fabulă despre „fanatismul care ucide”, despre morala „ca igienă a simțurilor” și, undeva, într-un plan mai îndepărtat, despre înțelepciune „ca viciu al bătrâneții”. Evident, nu toată lumea a fost dispusă să ia act de optica (atee) a autorului, drept care în ziua proiecției, pe esplanada Pompidou, au apărut oameni-sandvici purtând pe piept și pe spate sloganuri de acest tip: „Mesia se pregătește să revină. Tu ești pregătit să-l primești?” Cotidianul local, „Nice-Matin”, a folosit ocazia ca să repună pe tapet efervescenta activitate din „cetatea miracolelor”, Lourdes, și cu această ocazie am putut afla că fiecare miracol are un dosar, că între 1946 - 1972 peste 900 au fost clasate, 74 au fost reținute „pentru validare” și ca doar 22 au intrat în finală. Bag de seamă ca rubrica „horoscop” a ajuns și în emisiunile tv dedicate Festivalului. Sfaturile astrologilor acordate „în general” în ziare iau aici o coloratură specifică destul de, cum să-i zic?, mercuriala Zodia peștilor este îndemnată să nu piardă acest week-end protejat de Venus și Uranus, și să semneze fără reticență, contracte. Săgetătorul barat de Pluto este sfătuit să investească în comedie, iar Scorpionul să dea curs ofertelor Balanței, mai ales în ceea ce privește coproducția. Cumpăr un ziar și aflu, de o portugheza de 44 ani tămăduită de paralizie în timp ce privea la tv slujba care celebra a șaptea aniversare a apariției Fecioarei, la Fatima. Mi se pare că visez, dar îmi iau revanșa fiindcă nimeresc la filmul Dianei Keaton Paradisul, o delicioasă, ironică, sclipitoare anchetă filmată în decorurile futuriste ale Barbarei Ling. O sută de persoane sunt întrebate ce cred despre Rai. Există? Cum este? într-un montaj dum-dum preluat de la prietenul ei, Woody A., amestecând, dar nu fără secrete și inspirate intenții, extrase din capodopere cinematografice și reportaje „pe viu”, splendida actriță mutată de partea cealaltă a camerei, face ravagii cu clienții ei și răspunsurile lor. „Paradisul este ceva absolut îngrozitor. L-am văzut în fotografie...” „Există, e frumos, dar mă gândesc cum o să fac să găsesc o ieșire...” „Există, fără nici o îndoială. Acolo toți locuitorii sunt albi și pot să mănânce oricât de mult că tot nu se-ngrașă...”
Să revin la Pialat și la acest film în care Depardieu, jolly jocker-ca filmului francez francez o creație considerată „genială” de majoritatea criticilor locali, ceea ce n-a împiedicat ca premiul de interpretare masculina să fie acordat lui Mastroianni, staroste indiscutabil ai breslei, sosit valvârtej să-și ia coronița care nu se aștepta, el considerându-se, ca și Woody Allen, ca și Fellini, hors concours. Eșafodajul diplomatic al palmaresului a cerut acest artificiu de calcul pentru a împinge Oci ciornia în lotul doi de premii; și pentru ca echilibrul geografic să nu se clatine, pandantul premiului obținut de filmul lui Mihalkov a fost „cu necesitate” computerul dixit — un premiu de interpretare feminină pentru filmul lui Konceakovski, Shy people, respectiv pentru Barbara Hershley, actrița, de altlel, excelentă. Discursul final rostit de Yves Montand a lăsat să se înțeleagă că nu-i adevărat ceea ce spune Pialat, într-un interviu („francezilor nu le place să câștige”). Palma de aur a fost aplaudată de o treime din public (cu precădere spectatorii naționali), a fost fluierată de alta treime de public (cu precădere spectatorii cosmopoliți) și primită ca atare de a treia treime, acea parte silențioasă a lumii care figurează în toate testele la capitolul „fără părere”. E clar că Pialat n-are autenticitatea lui Olmi, grandoarea lui Kurosawa, căldura fraților Taviani, ferocitatea lui Schlöndorff, profunzimea lui Wajda, impactul lui Anderson, poezia lui Imamura, umorul lui Kusturica, suflul lui Joffe — ca să invocam nouă din câștigatorii ultimilor zece ani. El reprezintă în peisajul filmului francez „filmul de idei”, adică acea direcție care pregătește în adânc înnoirile la care se gândea un premiant, mai modest, Wenders, când lansa unica frază memorabilă a ceremoniei de încheiere: „Trebuie să ameliorăm imaginea lumii pentru că numai astfel putem ameliora lumea”.
