Se reînnoadă, iată, șirul filmelor cu haiduci, părăsit cu câțiva ani în urmă, după „capitolul” trei. Haiducii lui Șaptecai inaugurează un nou triptic, astfel că, după ce vom vedea Zestrea domniței Ralu și Săptămâna nebunilor (filme pe care realizatorii le au gata pregătite pentru întâlnirea cu publicul), „serialul” haiducilor va avea la activ șase episoade. Nu se poate spune că scenariștii (Eugen Barbu, Mihai Opriș) și regizorul (Dinu Cocea) nu au lucrat cu râvnă. „Filonul” haiducesc este, după cum ne demonstrează și cineaștii, un izvor nesecat. Folclorul nostru conține pagini haiducești memorabile, prin care geniul popular a imortalizat chipuri legendare de apărători ai dreptății în vremuri de restriște. Inspirația livrescă a apelat, de asemenea, cu nădejde, la surse haiducești. Filmul artistic (de pe marile ecrane, dar și de pe cele mici, unde există și un „antedecent”: Cosmin, fiul zimbrului), în căutare de subiecte spectaculoase, cu largă audiență publică, nu putea ocoli „filonul de aur” al epocii haiducilor. Și iată-ne, din nou, spectatorii unor întâmplări aventuroase, localizate în anii tulburi ai domniilor fanariote.
Scenariștii și regizorul, respectând sensul faptelor haiducești intrate în legendă, și transmise nouă din generație în generație, au creat o istorie ad-hoc, cu un Vodă ad-hoc, un vodă oarecare din suita unor domnitori ale căror nume s-au amestecat și s-au pierdut prin timp, cu întâmplări pe care cronicarii au neglijat să le consemneze, cu personaje care ar fi putut de ce nu? — să existe aievea. Unele trimiteri istorice sunt, de altfel, exacte, se raportează la un timp anume și la personaje istorice anume, dar acest fapt interesează mai puțin într-un scenariu de pură ficțiune. De la primul triptic până la acest Haiducii lui Șaptecai (care inaugurează „seria nouă”) multe personaje au rămas aceleași, destinele lor fiind urmărite de autori în continuare. Printre ele, Răspopitul (Toma Caragiu) sau Parpanghel (Jean Constantin), ca să amintim doar două nume din ceata haiducilor, unde figurile au rămas cam aceleași. Anița (Marga Barbu) a devenit, de drept, „marchiză” a haiducilor, chiar dacă între timp s-a căsătorit „de formă” cu senilul boier Belivacă (Al. Giugaru). Ineditul tripticului e constituit de noua căpetenie a haiducilor, Anghel Șaptecai, pe care Florin Piersic (un real „câștig” al noului serial) îl înzestrează cu atributele unui voinic chipeș și întreprinzător, cu aura unui erou legendar.
Acțiunea din Haiducii lui Șaptecai nu este deosebit de spectaculoasă. Poate și pentru că autorii au simțit nevoia să înnoade (la propriu) firele noului serial de cele ale seriei anterioare, mare parte a filmului este expozitivă, reașează personajele în cadru. Asistăm doar la câteva înfruntări izolate între haiduci și oamenii lui Vodă, între Anghel și sluga prea supusă a domnitorului, Mamulos (Colea Răutu), un personaj hidos, dar străbătut de un fior tragic, pe care actorul știe să-l valorifice cu exactitate. Acțiunea propriu-zisă se oprește la jumătate, haiducii nu izbutesc (probabil încă) să împiedice o afacere oneroasă a Curții, iar Anghel este capturat și trimis la ocnă. Regizorul profilează, în ultima secvență, un zbor simbolic (dintr-un alt film) pe albastrul cerului. Aventurile lui Șaptecai, înțelegem, vor continua... Dar, concepute „în serial”, filmele lui Dinu Cocea sunt de văzut în continuare. Altfel, pentru spectatorii Haiducilor lui Șaptecai, semnificațiile peliculei devin nebuloase, și pe bună dreptate, deoarece filmul (oprit aici) nu consacră nimic altceva decât, vai, triumful Răului asupra Binelui. Pentru o întreprindere cinematografică ale cărei rosturi principale sunt cele educative, o astfel de eroare este flagrantă. S-a gândit, cineva, că — mai mult ca sigur — unii spectatori vor vedea doar această „felie de triptic”, înfătișată publicului ca film independent? Ce „morală” vor extrage aceștia?
RegizoruI Dinu Cocea s-a străduit, în Haiducii lui Șaptecai, să constituie o atmosferă de epocă cât mai plauzibilă. Experiența filmelor anterioare l-a ajutat. Îndeosebi secvențele de la hanul Aniței au ritm, au culoare, au viață; câteodată, însă (este și cazul celor trei momente în care reîntâlnim vocea dramatică, tulburătoare, a Mariei Tănase) ritmul rămâne apanaj doar al secvențelor respective, cursivitatea peliculei înregistrează hiatusuri. Majoritatea secvențelor de la Curte se desfășoară, și ele, într-un cadru verosimil; prin detalii bine alese de ambianță și comportament (și cu sprijinul unor actori precum Nucu Păunescu, Const. Codrescu) regizorul pune cu destulă aplicație pecetea timpului. De la tripticul anterior, regizorul a prins și gustul unor detalii picante; vezi în acest sens, scenele de alcov ale Aniței sau ale domnițel Ralu (Aimee Iacobescu), ca și scena biciuirii în piața publică a Sultănicăi (Mariella Petrescu). Până la intrarea „decisivă” în acțiune a haiducilor lui Șaptecai filmul rămâne, însă, incert, chiar dacă unele secvențe pot fi socotite agreabile. Datoria noastră este să așteptăm, răbdător, „continuarea”, iar datoria D.R.C.D.F.-ului să nu ne pună răbdarea prea mult la încercare.
