«O privire ardentă din dosul pleoapelor obosite, nobleţe spirituală sub trăsături aspre, uscate, povara anilor adunată în spatele încovoiat veşnic deasupra clapelor pianului sau peste grumazul fin al viorii, surâsul stins şi melancolic şi mâinile... mâinile lui miraculoase, degetele, degetele, degetele...»
Cam astfel i-a rămas în memorie lui
Ovidiu Gologan chipul omului pe care dorea să-I filmeze, acum vreo 20 de ani.
«Dar creierii? Creierii se vor vedea?» a întrebat omul surâzând cu ironia întoarsă parcă asupra sa, vrând parcă să adauge: «Ce altceva suntem? Ce altceva avem?»
Era George Enescu.
Umbra lui magnifică există şi azi undeva închisă într-o cutie de tinichea. Şi va exista totdeauna...
lar pentru Ovidiu Gologan, pe atunci de aproape zece ani operator, ucenic al imaginii pe pânză, întâlnirea a însemnat aflarea punctului cardinal al goanei sale după mirifice umbre, busola interioară a artei bizare pe care o va oficia cu pasiune o viaţă, adunând în minunate cutii ale Pandorei, umbre, umbre, umbre....
Umbre eterne cu sufletul lor, cu inima lor, cu simţămintele şi patimile lor, cu durerile, decepţiile, suferinţele lor, şi cu bucuriile şi cu victoriile lor. Cu gândurile: cu «creierii» lor! Umbre rele şi bune...
Cincisprezece ani şi mai bine Ovidiu Gologan a fost reporter. Am auzit adeseori expresia «reporter special». Dacă «special» înseamnă prezent pretutindeni, în mijlocul evenimentelor celor mai însemnate, prezent cu un ochi căruia nu-i scapă esenţialul, cu energia pătrunderii şi a înţelegerii «pe loc», prezent cu intuiţia artistică, sfidând primejdia la nevoie, atunci Ovidiu Gologan a fost un strălucit reporter special. Cu aparatul lui «Eyemo» în mână, îl ştiu de pe coperta «Ziarului ştiinţelor», un număr de prin 44. Cu aparatul în mână a străbătut mii de kilometri de front, surprinzând soldaţilor ezitarea dinaintea morţii probabile în clipa saltului din tranşee, alături de ei ca un soldat. A străbătut încercuirea germană de la Băneasa, venind dinspre Tâncăbeşti la Bucureşti, în seara fierbinte a lui 23 August, să fie prezent la insurecţia armată, ca un insurgent. A fost vremea cimentării prieteniei, ce durează şi astăzi, cu alt «reporter special», lon Cosma. Împreună, atunci şi mai târziu, după război, au fost prezenţi mereu în marea bătălie politică în care se angajase ţara, alături de cei ce cucereau puterea pas cu pas: muncitorii şi Partidul lor. «Primul 1 Mai liber!», «9 Mai, Ziua Victoriei!», «Prima aniversare a actului de la 23 August», «Naţionalizarea», «Primele gospodării colective», «Proclamarea Republicii!»... La toate aceste evenimente şi la multe altele, Ovidiu Gologan a fost martor cu aparatul în mână, ca un manifestant, vibrând şi entuziasmându-se, mândru şi conştient că unealta din mâna lui e în slujba memoriei unui popor.
Ovidiu Gologan e un poet. Liric şi epic şi tribun şi elegiac!...
S-a născut la Constanţa dintr-o familie de ciobani mânaţi de oile lor din Ardeal peste munţi, până în Dobrogea, după păşune. A crescut cu întinsul albastru ori tulbure, ori cenuşiu, liniştit ori vrăjmaş, al Mării Negre, sub ochii mari deschişi şi albaştri. Ochi care ştiau să vadă... Depărtările nu l-au chemat, cântecele sirenelor din zarea necunoscută nu l-au ademenit. În schimb, depărtările şi zarea i-au înnobilat sufletul, i-au sensibilizat şi cultivat văzul. De la străbunii săi oieri a păstrat dorul peregrinărilor în natură, îngemănarea dorului cu natura, duioşia şi asprimea. A mai moştenit statura atletică şi lărgimea umerilor care parcă nu s-ar potrivi neastâmpărului temperamental, instigat de neliniştea mării...
Astâmpăr n-a avut niciodată poetul Ovidiu Gologan. Îi privesc fişa de creaţie şi îl văd gonind neobosit după umbre:
O zi de târg la Sighişoara;
Floarea Reginei, în Rarău;
Viaţă nouă, la Pechea;
Marinarii noştri... şi iată-I întors odată cu sufletul spre valurile mării.
Valurile vieţii l-au dus departe: Premiul de excelenţă — Milano, congresul UNIATEC; Premiul de la Cannes pentru
Pădurea spânzuraţilor, i se cuvine de asemenea; Premiul pentru cea mai bună imagine la Mamaia 1965!...
Poate că fotografia filmului
Pădurea spânzuraţilor înseamnă pentru Ovidiu Gologan un fel de corolar artistic al unei lungi cariere în slujba umbrelor. Dar Ovidiu Gologan a fost acum vreo zece ani autorul minunatelor imagini ale
Morii cu noroc. Între cele două filme e o distanţă în ani, niciuna valorică, sunt diferenţe dar şi sensibile înrudiri. În
Moara cu noroc pensulaţia tuşului pe celuloid e în clar-obscur, în
Pădurea spânzuraţilor, infinite nuanţe de griuri. Dinamica primului constă în stabilitatea cadrului, a celui de-al doilea în mişcarea violentă. Atmosfera imaginii este de tumult în ambele: sub un cer sălbatic, ameninţător, într-unul, sub un cer inform şi indiferent în celălalt. Dar înrudirea cea mai mare rămâne imaginea gândurilor, a sentimentelor, pasiunilor şi durerilor, a «creierilor» personajelor. Este ceea ce ştie Ovidiu Gologan de 20 de ani.
Regăsim numele lui pe multe generice. Şi cine ştie câte mii de metri de peliculă aparţinându-i, au rămas nesemnate, şi din modestie dar şi potrivit condiţiei umane a artistului — poet al imaginilor cinematografice. O condiţie mai puţin cunoscută, uneori nerecunoscută....
Memoria lui e populată, bântuită de umbrele gonite 30 de ani. Chipurile reale ale multora s-or fi şters de mult, amestecate în ţărână. Multe feţe, mulţi ochi, multe mâini şi multe gânduri. Ovidiu le are în memoria minţii. Dar el nu este un om obişnuit, memoria lui aparţine tuturor, acum şi oricând.
