Ciuleandra, care e, probabil, cel mai bun film al lui
Sergiu Nicolaescu de la
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte și care, în ansamblu, e o reușită cu totul remarcabilă a cinematografiei, prin idei și expresivitate, are parte, după cum văd, de un număr însemnat de observații critice; ele vin din raportarea peliculei la romanul lui Liviu Rebreanu. Față de roman — i se spune regizorului, cu insistență — aici e mai slab, dincoace neconform, în cutare loc schimbat, iar aiurea e incompatibil psihologic. În esență ar fi deci un artefact care derutează pe cei ce aveau în minte imaginea prozei, aceștia fiind socotiți de ordinul milioanelor, în țară și în multe țări. Așa vor fi stând lucrurile? Recitesc unele din cronicile mai vechi la adaptări ale romanelor lui Sadoveanu, G. Călinescu, Marin Preda și observ că formula devine, în destule cazuri, autoritativă. Există însă și împrejurarea când se constată că urmând
„întocmai” romanul, filmul a devenit fad și plictisitor, în acest caz mai exprimându-se regretul că cineaștii n-au depus suficient efort
creator în transpunerea lucrării literare.
Desigur, atare observații comparative sunt posibile. Ele arată totdeauna că acel critic a citit scrierea originară, e informat și capabil de referiri asociative și disociative. Dar filmul se cere judecat și ca operă de sine stătătoare, așa cum, de altfel, vor judeca cei mai mulți spectatori, de pretutindeni, azi și poimâine. Considerațiile infracinematografice prea lățite îi lipsesc pe artiști de adevărurile privitoare la munca lor specifică. Presupun că pe scenariștii-adaptatori i-ar interesa, de pildă, dacă au izbutit climatul tragic intenționat ce duce de la crimă la sinucidere. Dacă au realizat tipurile — dintre care unele au, paradoxal, o existență diminutivă (paznicul-polițist), dar în același timp o pondere importantă în conflict. Dacă
tăcerea, având aici un anume rol dramatic (tăcerea obstinată, enigmatică, a tinerei femei, tăcerea amenințătoare a doctorului) dobândește funcția conferita de scenariu. Dacă sensurile accidentelor (căci tot filmul e o înlănțuire subtilă de circumstanțe aleatorii, coincidențe, obsesii provocate de un fapt revolut) rămân captive sau transpar de după chipuri și replici dubitative, anxioase, din construcția și destrucția permanentă a unui proces aspirând spre limpezire.
Mi-aș îngădui să observ că regizorul s-a menținut cu rigoare și finețe în registrul genologic propus. Și că a obținut interesante fluorescențe imagistice, în osmozele de realitate, ficțiune și coșmar. A înfăptuit o merituoasă coerență stilistica (exceptându-se, poate, scenele din sat) adunând în aceeași matrice poza taciturnă și hotărârile neînduplecate ale lui
Cozorici, rafinarea atât de studiată a Ancăi Nicola, introspecțiile și exasperările lui Ion Rițiu, concentrarea virilă a lui
Ștefan lordache, amărăciunea conținută și caracterul frust sugerat de
Cornel Gîrbea, poza de distincție, cu mască tragică, a
Gildei Marinescu.
Mă rog, unele din aceste caracteristici au fost reliefate. Dar faptul că destui actori aproape necunoscuți (în lumea teatrului și a filmului) se mențin în același plan de putere evocativă cu experimentați și de seamă interpreți duce, cred, la o calitate sui generis a întregii interpretări și, deopotrivă, la o formă unitară, iar prin ea la
stil — definit de mari și permanente contraste.
Când
Mircea Veroiu și
Dan Pița au translat cinematografic atât de original prozele lui Agârbiceanu nu au intrat în discuție, în primul rând, sau infidelitățile cu care ar fi fost răsfățat sau agresat scriitorul. Nici la
Pădurea spânzuraților ori la
Moara cu noroc. Sau la
Adela (unde există interesante personaje inventate — „față de roman”). După cum nu aceasta a constituit tema principală de discuție la
Falstaff-ul lui Orson Welles, sau la
Tom Jones al lui Richardson (după Fielding), ori la
Ghepardul lui Visconti — și la multe altele.
lată și o declarație a lui Liviu Rebreanu din 1930, la întâia ecranizare a scrierii sale: „Scenariul filmului s-a lucrat după romanul meu, bineînțeles fără să se respecte întocmai arhitectura romanului, lucru ce ar fi fost de altfel
imposibil".
„Ciuleandra” are o tensiune, un adevăr grav, o frumusețe tulbure care îl vor impune, probabil, ca
film, romanul urmând a fi, evident, citit în continuare și provocând — cine știe? — poate și alte tentative cinematografice în mileniul ce vine...