„Gloria nu cântă” – cronică de film

     Senzaţia principală pe care o lasă primul şi, din nefericire şi dintr-o mare nedreptate şi ultimul film al regizorului Alexandru Bocăneţ, este de contact cu un univers pur, universul artiştilor privilegiaţi de soartă să rămână cu sufletul în preajma stării de graţie numită copilărie, acei minunaţi copii-minune fără de care şi viaţa şi arta ar suferi de cenuşiu şi de urât. O senzaţie tonică, senină, luminoasă, reconfortantă. Paradoxală senzaţie acum şi din ea se trage o a doua, nu mai puţin paradoxală: filmul pare făcut dintr-o joacă, dintr-o copilăreală frumoasă, din fantezie şi inspiraţie, făcut uşor, din vârful peniţei, uşor fără nici umbra unui efort. Trebuie să te uiţi foarte bine şi foarte de aproape ca să vezi câtă muncă grea se află sub joacă, câtă strădanie ascunde copilăreala, cât consum de inteligenţă a alimentat fantezia, câtă meserie, bine stăpânită, a sprijinit inspiraţia. Linia subţire a ieşit dintr-o peniţă ţinută strâns cu mână sigură, de către o mână de oameni: echipa lui Alexandru Bocăneţ. Ca orice om de televiziune, el ştia exact ce înseamnă o echipă şi ce rol mare joacă ea în această meserie imposibil de făcut de «unul singur». Ca orice artist adevărat, el nu avea orgoliul deplasat spre sine, ci concentrat, focalizat pe scopul muncii lui. lar scopul era filmul. Este o lecţie, o lecţie involuntară, dar nu mai puţin valoroasă, pentru că rezultatul ei a rămas. Gloria nu cântă este ceea ce se cheamă un film «de echipă», o echipă talentată, rodată, care răspunde prompt cerinţelor regizorului. Cu excepţia operatorilor Ştefan Fay Ştefan şi Florin Paraschiv, restul colaboratorilor principali sunt cei cu care Alexandru Bocăneţ a semnat zeci de spectacole TV. Pictoriţa de costume Doina Levinţa, coregraful Cornel Patrichi, monteurul Dan Nanoveanu. Printr-o frumoasă osmoză creată şi ea în timp, aceşti trei «principali» poartă binecunoscuta marcă Alexandru Bocăneţ. Profesionalism dublat de fantezie, fantezie sprijinită pe inventivitate, o inventivitate niciodată obosită, o fantezie niciodată secată, şi talent, şi bun gust, şi inteligenţă. Un scenariu sprinten, spumos, uneori poate prea spumos, cu prea mult aer pentru cantitatea de acid dată, dar cu poanta verbală bine exploatată şi hazul lipsit de ostentaţie, scris cu o vizibilă plăcere de Dumitru Solomon, este materia primă — punct câştigat pentru binele filmului. Regizorul l-a îmbrăcat într-o distribuţie impecabilă. În fruntea ei, Toma Caragiu, care ne lasă aici, cu un gest de supremă generozitate, imaginea sa în dublă ipostază: actor şi om de ştiinţă, într-un superb dialog cu sine-însuşi: blajin şi cât se poate de distrat, omul de ştiinţă, grav şi imposibil de imitat, actorul, tulburătoare dedublare cu prelungire în personajul real, în acel Caragiu care nu dădea niciodată o singură faţă personajului său, în acel actor minunat care ştia să încarce, ca nimeni altul, cu o mie de sensuri un simplu «de râzi?»,.. Alături de el, Tora Vasilescu, o Gloria plăcută, spontană, proaspătă şi Horaţiu Mălăele, vizibil înzestrat pentru comedie, într-o perfectă imagine a cuplului imposibil; Octavian Cotescu, pe post de tată aspru şi vajnic duşman al dansului, un personaj cu contur labil, din care actorul stoarce tot hazul posibil; Margareta Pogo­nat, mai puţin pusă în valoare de scenariu, dar cu măiestrie ea însăşi în chip de tânără şi foarte emancipată mamă; Ovidiu Schumacher, scurtă dar cuprinzătoare apariţie, în rol de şef de orchestră persecutat; Jean Constantin, irezistibil, perseverent «artist cu arcuşul» irezistibilă prezenţă în lumea flimului; Constantin Diplan, constructor de arteziene cântătoare, perfect echilibrat între dezinvoltură şi o uşoară tristeţe; Ileana Stana lonescu, o tovarăşă Minodora cu aplomb şi savoare obtuză; Margareta Pâslaru, pentru o clipă frizeriţă, dar o clipă acoperită de o mare cantitate de farmec personal şi, în sfârşit, copilul Cătălin Horia Panţu, degajat, firesc, fără probleme în faţa aparatului de filmat. Descoperirea lul Alexandru Bocăneţ. O descoperire «în aur » pentru filmul de faţă, pentru că el îi dă dimensiunea candorii, el este filtrul prin care trece lumina filmului. El este, de fapt, vocea şi gândul autorului. Prin el, copilul Alexan­dru Bocăneţ îşi strânge oraşul în valiză şi scrie strâmb, incorect, dar cu convingere peste zâmbetul trist al Gloriei, peste ultima imagine a filmului sfârşit.
     Dacă ar trebui să pun o etichetă acestui film, aş spune că Gloria nu cântă este o falsă comedie, dulce-amăruie. Hazul ei stă în formă. Dulceaţa este numai coaja unui miez de amar. De amar mic, neesenţial, amarul unui şef de orchestră neprimit în sărbătoarea oraşului, de pildă, amarul unui cântăreţ cu voce de aur, care priveşte din culise cum încasează «maestrul» fără voce aplauzele cuvenite lui, amarul îndrăgosti­tului fără şanse şi fără speranţe. Amarul nu e mare, repet, e mic, obiectiv vorbind e foarte mic, dar unde oare există în viaţă un amar obiectiv? lar aici, pe partea carosabilă a vieţii, filmul lui Alexandru Bocăneţ circulă în deplină legalitate, încărcat cu mărunţişuri semnificative, cu amănunte specifice şi specific importante în viaţă ca şi în film: o cameră plină de uşi care se deschid şi se închid scârtâind enervant, o cameră prin care se circulă într-una, în timp ce Octavian Cotescu încearcă să se iniţieze în arta dan­sului cu un «pas de deux»; culisele specta­colului TV cu inevitabilele surprize şi încurcături («de ce nu mi-ai spus că aşa e numărul, Puiule?»); culisele scenei, în care contabilul îşi numără banii în timp ce maes­trul mimează cu talent în faţa publicului; fetele aşezate în primul rând nu atât să vadă cât să le vadă maestrul. În viaţa asta «de­-adevăratelea», Bocăneţ şi-a plantat, cu talent şi adevăr, momentele de convenţie cinematografică, momentele de spectacol, minunatele momente coregrafice conduse de Cornel Patrichi. Şi aici, în partea spec­taculoasă a filmului, se află cea mai mare investiţie de fantezie şi inventivitate. Aici, şi pentru ca spectacolul să fie, dacă nu mare, cel puţin plăcut ochiului, s-a muncit pe brânci. Costumele şi decorurile Doinei Levinţa, în general în nota de bun gust a filmului — suplinesc prin fantezie ceea ce ar fi trebuit să fie la un asemenea film, dacă nu belşug cel puţin confort de mij­loace. Operatorii Ştefan Fay Ştefan şi Florin Paraschiv, perfect asimilaţi echipei, au filmat într-o la fel de perfectă înţelegere a cerinţelor genului, cu tandreţe sau cu umor, cu nerv sau cu duioşie, oricând şi oricum cu mare abilitate. Ei au «strâns» cadrul pe scenele prea puţin populate din motive obiective, au filmat în «medalion», în «plonjon», în «racursi», într-un cuvânt au fâcut tot ce este operatoriceşte posibil pentru ca filmul să pară ceea ce trebuia să fie: un spectacol. Monteurul Dan Nano­veanu a ritmat toată această trudă colectivă cu o mână sigură, atent nu numai la ritm dar şi la rima de gest, de mişcare, de cu­Ioare, atent la suflul filmului care trebuia să fie altul decât cel familiar lui şi lui Bocănet. Muzica lui Radu Şerban s-a aliat întregului cu multă bunăvoinţă şi cu mici excepţii, a intrat în rezonanţa filmului.
     Dacă Gloria nu cântă ar fi văzut lumina ecranului cu câteva luni în urmă, aş fi scris cu mare plăcere: s-a născut un nou gen de comedie. O falsă comedie, cum spuneam, dulce-amăruie, tandră şi caustică, duioasă şi ironică, departe de orice îngroşare de linii, departe, foarte departe, la o distanţă astronomică de orice urmă de vulgaritate, o comedie civilizată şi modernă, dominată de zâmbetul subţire al inteligenţei. O come­die foarte bine venită în peisajul nostru cinematografic. Dacă Gloria nu cântă ar fi fost doar primul nu şi ultimul film semnat de Alexandru Bocăneţ, am fi putut discuta despre ce-ar mai fi de făcut pentru ca genul acesta nou să meargă mai departe şi să se aşeze într-o matcă solidă, durabilă. Dacă Gloria nu cântă s-ar fi văzut «înainte», aş fi putut spune cu o imensă bucurie: s-a născut un regizor de film. Ceea ce rămâne dincolo de amărăciunea subiectivă a acestui «dacă» este un adevăr obiectiv: un strălucit om de televiziune a demonstrat că poate fi cu egală strălucire un om de cinema.