​Gazda bienală a unui festival anual

     Pécs este gazda bienală a unui festival... anual! E vorba de festivalul filmului maghiar, care într-un an se des­făşoară la Budapesta iar în celălalt an,aici, la Pécs. Dacă un timp scopul festivalului se reducea — dacă se poate spune aşa — doar la examenul anual pe care-I dădea fil­mul maghiar în faţa propriilor săi spectatori şi specialişti, de la o vreme cineaştii ma­ghiari nu se mai mulţumesc doar cu atâta: ei caută să pună acest festival în slujba efortului conjugat din toate fibrele siste­mului lor cinematografic de a face filmul lor cunoscut şi apreciat în lume. E prima constatare pe care am făcut-o şi, zic eu, cea mai importantă.
Aşadar, în faţa a numeroşi invitaţi de peste hotare, a oamenilor de film autohtoni şi a sălilor pline de spectatori, la Pécs au fost prezentate toate cele 23 de filme pe care le-a produs cinematografia maghiară în '79. Am reuşit să văd aproape jumătate — erau proiectate în paralel la trei cinemato­grafe — suficient, cred eu, pentru a-mi forma o imagine globală. În primul rând, m-a im­presionat media extrem de ridicată a nive­lului la care se situează aceste filme: despre nici unul nu pot să spun că este un film slab. Impecabil realizate profesional, fără excepţie, se simte în ele o mentalitate eliberată de balasturi vetuste, o privire lucidă, critică şi, în acelaşi timp, construc­tivă asupra lumii de azi şi de ieri; nu fac concesii de «gust» pentru a atrage câţi mai mulţi spectatori, ci, dimpotrivă, încearcă să atragă gustul publicului la rigorile artei şi la interesul problemelor majore. Aceasta mi se pare o optică deosebită, cu tot riscul pe care-I implică, pentru că filmul maghiar, în ciuda numeroaselor sale succese, se luptă încă cu neîncrederea publicului său. Dacă un film reuşeşte să întrunească 300 000 de intrări, e socotit drept o izbândă şi când, în diferite ocazii, am spus că la noi sunt rare filmele care nu întrunesc un milion de spectatori, iar cele de succes ajung la patru şi cinci milioane, am fost privit cu invidie.
     Căutând să pună problemele cele mai importante, cele mai grave, filmele prezen­tate în festival sunt într-un permanent dialog între trecut şi prezent, pentru a găsi răspun­suri pentru viitor. Uneori acest dialog are loc înlăuntrul aceluiaşi film, el constituind tema centrată a peliculei Cum să uităm cea mai mare dragoste realizat de Szász Péter. Aparent o poveste de dragoste, care are semnificaţii mai adânci: dragostea înseamnă idealul comunist pentru care au luptat şi murit atâţia, pentru ca în cele din urmă acest interesant film să-şi pună în­trebarea: cum e preţuit astăzi şi cum e dus mai departe sacrificiul celor care au crezut până la moarte în cauza lor? Filmul care mi-a plăcut cel mai mult (debutul unui tânăr regizor Gothár Péter) — Ziua aceasta e un cadou — îşi are acţiunea plasată în plină actualitate şi aparent con­trazice afirmaţia mea de mai înainte: ca să se mărite, o tânără educatoare de la o gră­diniţă de copii are nevoie de o locuinţă; ca să obţină această locuinţă, ea recurge la diverse subterfugii şi compromisuri, a­jungând până la o căsătorie fictivă care o distruge, în cele din urmă, pe cea dorită. Defecţiunile sociale sau administrative — spune acest film — care provin din erori mai îndepărtate, pot dezvolta un întreg lanţ de consecinţe care se răzbună pe viaţa individului şi în acelaşi timp îI invită să scoată la iveală falsuri şi — uneori — mur­dării. Prilej de a dezvălui oameni şi mora­vuri, pelicula este realizată cu deosebit talent, într-o cheie simplă, dar burduşită de sugestii, amănunte şi autentic. Verismul cadrului şi al problemelor puse în discuţie nu este o pasăre rară, ci o condiţie elemen­tară. Filmul lui Rozsa lanos, Părinţi de duminică se desfăşoară într-o casă de corecţie pentru fete şi urmăreşte destinul acestora, victime ale eşuării sociale a pă­rinţilor (de unde şi titlul), precum şi efortul celor din jur de a le găsi un drum în viaţă. E într-un fel o parafrază la Cele 400 de lovituri ale lui Truffaut, din care sunt pre­zentate câteva secvenţe prin modalitatea «film în film» (inutil, zic eu, pentru că aso­cierea era evidentă şi nu mai trebuia ară­tată cu degetul). Jucat excepţional de un grup de eleve (deci neprofesioniste), dintre care Kyako Julianna e uimitoare prin forţa talentului său, filmat cu un adevăr cutre­murător, având secvenţe de cea mai selectă antologie, pelicula promite mai bine de două-treimi a fi o capodoperă. Din păcate, în ultima treime îşi pierde din suflu, aşezând filmul în raftul celor bune spre foarte bune (dacă asta poate fi un reproş). Realismul ajunge fi Manieră de luptă al lui Darvai Istvan până la adoptarea stilului documen­tar. Din cauza asta, ancheta socială despre construirea unui azil de bătrâni într-un sat devine cam aridă şi fără încărcătura emoţională specifică artei. Timp de pace al lui Vitézy László aminteşte şi el stilul documentarului, conţinând o temă (ca să nu-i spun schemă) des întâlnită şi prin părţile noastre: preşedintele unei gospo­dării colective se luptă cu inerţia, rutina, intrigile şi mentalitatea învechită pentru a moderniza «colectiva». Pe moment, mi-a venit să exult! Dar cu cât se derula filmul, nu apărea niciun director adjunct, iar problema nu era dacă să se crească sau nu oi merinos. Autorul scenariului cunoştea bine mediul şi nu-I scrisese în pauza unui meci, regizorul aşijderea; osatura schemei se frângea sub un dialog extrem de firesc şi adesea spiritual, sub abundenţa de de­talii din cele mai omeneşti, problemele oamenilor erau puse în prim plan cu mă­reţia sau derizoriul lor; tonul discursului cinematografic era când grav, când ironic, când dramatic sau comic. La sfârşit n-am mai avut deloc senzaţia că filmul seamănă cu ceea ce ştiam eu.
Permanenta tentativă de a nu merge pe căi bătute, de a nu apleca urechea la modă sau reţete sigure este o altă caracteristică cu potenţe de generalizare. Victima, filmul lui György Dobray este în aparenţă un film poliţist şi se ocupă de un caz patologic: mai multe femei cad victimă unui sadic. Ineditul constă în modul de abordare a cer­cetărilor de către ofiţerul însărcinat să lă­murească cazul: el caută să descopere o posibilă victimă pentru a ajunge, prin ea, la criminal. Extrem de interesant e perso­najul ofiţerului cu dualitatea sa dragoste-­datorie (se îndrăgosteşte de o femeie cu moravuri dubioase, prin care de altfel e descoperit criminalul). Ce m-a uimit până la dezorientare e faptul că acest personaj pozitiv, ofiţerul, expresia binelui şi a ro­busteţei sufleteşti, menită să fie un exemplu, moare la sfârşitul filmului, şi nu se produce niciun cataclism... Un experiment foarte interesant, o îmbinare subtilă de real si imaginar, am întâlnit în filmul lui Grunwalsky Ferenc, Penultima judecată. Mult timp nu-ţi dai seama unde vrea să ajungă: începe extrem de asemănător cu scene din Viaţa conjugală a lui Bergman (până la asemănarea fizică a cuplului), apoi ai im­presia că eşuează într-o dramoletă conju­gată cu sinucidere şi tot dichisul, pentru ca spre final să-ţi dai seama că totul s-a întâmplat în imaginaţia soţului, iar filmul vrea să spună că omul totdeauna vrea să omoare în el tot ce-i face existenţa cenuşie şi rutinieră. Ciudat şi paradoxal, limitele filmului se opresc în însăşi materia experi­mentului. Inteţia de a evada de sub tirania tiparelor, îl fac pe Huszárik Zoltán cu al său Csontváry să cadă în alte capcane (în niciun caz însă în cea a Cristianei Nico­lae...). Dorind să reînvie figura cunoscutu­lui pictor, autorii s-au ferit de un film bio­grafic şi au încercat să investigheze inti­mitatea stărilor care au zămislit creaţia lui Csontváry. Aşadar, mereu sub imperiul oniricului, filmul stă prea mult sub influenţa lui Ken Russel (şi a altora, dintre care «bătrânul» Fellini e încă o dată prezent...). E filmul care mi-a plăcut cel mai puţin.
     Am lăsat la sfârşit (deşi l-am văzut pri­mul) filmul renumitului Miklós Jancsó, Allegro barbaro, pentru că regizorul ră­mâne un important reper în cinematografia maghiară (şi de ce nu, europeană). Îl recu­noşti pe Jancsó atât prin predilecţia temei sustrasă din istorie (Allegro barbaro face parte dintr-o trilogie care începe cu «Rap­sodia maghiară», pentru ca al treilea film să fie deocamdată în lucru — traversând destinul unei familii prin istoria modernă a Ungariei), cât şi prin mijloacele de expri­mare: cultivarea metaforei, savanta punere «în pagină», acurateţea până la măiestrie a cadrului, etc. Filmat în cadre de 2-300 de metri, cu o ştiintă perfectă a mizanscenei şi a montajului în cadru, cu permanente mişcări de aparat extrem de complicate, pelicula aduce, mai ales prin ceea ce se petrece în planul doi, o permanentă atmo­sferă abulică, de la boticellian până la su­prarealism, prin care autorul încearcă să creeze dezordinea ce-a domnit în lume în preajma începerii celui de-al doilea război mondial. Din păcate, odată cu acestea răz­bate şi senzatia de «căutat», şi asta conferă filmului o anume răceală şi preţiozitate. Am simţit efortul unui mare artist, care la un moment dat a creat o modă, de a-şi depăşi propria manieră, dar fără să reu­şească întotdeauna. Filmul ambiţionează a fi o capodoperă, dar nu este: fără îndoială, însă, este un fapt de artă.
Ajungând cu judecăţile atât de departe, până în zona capodoperei, rămân de spus următoarele: chiar dacă niciunul din fil­mele văzute nu poate căpăta acest suprem galon, nivelul lor ridicat te convinge că ea, capodopera, este aproape şi oricând poate răsări. Pentru că ogorul este cultivat cu răbdare şi consecvenţă, cu simţul tradiţiei şi al investiţiei — într-un cuvânt avem de-a face cu una dintre cele mai interesante mişcări cinematografice din Europa sau, altfel spus, cu o temeinică şcoală naţio­nală de film.