Garanția sub semnătură

     Portrete regizorale 
     Un film sub semnătura lui Andrei Blaier este de la bun început o garanție. Poate și pentru că i-am văzut numele, într-o vreme nu tocmai depărtată, săptămână de săptămână, pe genericul serialului Lumini și umbre. Era de prevăzut că, pe măsură ce televizorul va deveni biblioteca noastră cea de toate zilele, numele regizorilor vor intra și ele în biblio­grafiile școlare, în locul autorilor de cărți. În cazul lui Blaier însă popularitatea propagată pe canalele TV n-a făcut decât să confirme și să pună mai mult în valoare o operă existentă dinainte, ca un termen de referință peste care nu poți sări. Filme precum Diminețile unui băiat cuminte, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenușa imperiului sau Apoi s-a născut legen­da rulaseră, la vremea lor, cu sau fără știința noastră, iar dacă mulți dintre noi n-au aflat decât după Lumini și umbre că-i aparțin tot lui Blaier, amănuntul n-a trădat decât un vre­melnic impas al unei culturi cinematografice care, se poate din nou prevedea, o va depăși, într-un viitor apropiat pe cea literară sau sportivă. Cu sau fără știința noastră, deci, filme ca acestea sau altele nemenționate aici s-au aliniat într-o veritabilă operă, aflată într-o neîntreruptă desfășurare și îmbogățire, situată la cote valorice dintre cele mai înalte: o operă care a făcut din Andrei Blaier unul dintre cei mai prodigioși și înzestrați regizori români. Ceea ce se poate spune cu atât mai mult, cred eu, cu cât nu numai regizorul face un film, ci și filmul face pe regizor.
     Un film sub semnătura lui Andrei Blaier este o garanție și din motive, să le zicem, de adevăr; un adevăr rostit, probabil, sub pres­tare de jurământ. O fi jurat, adică, vreodată regizorul în fața cine știe cărei instanțe din care nu făcea parte decât el însuși, să spună adevărul și numai adevărul — și de atunci, odată ce a apucat să-și dea cuvântul, nu i-a mai rămas decât să-I respecte. Așa se face ca astăzi, de câte ori vedem sau revedem un film al lui Blaier, avem în primul rând certitudinea ca nu ne va Există, firește creatori și creatori, tot așa cum există filme și filme, adevărul însă decât unul singur. E de ajuns o abatere oricât de mică, chiar insesizabilă cu ochiul liber și nu vei mai obține un alt adevăr, ci pur și simplu un neadevăr. Iată un adevăr pe care Blaier l-a asimilat cu temeini­cie de-a lungul filmelor, și semnăturilor, și garanțiilor sale; și asupra căruia se apleacă mereu, nu numai pentru a medita, ci și pen­tru a atrage atenția asupra câte unui pericol ori altuia. Cel mai recent film al său, de pildă, Întunericul alb, își extrage subiectul din obtu­zitatea și intoleranța fanatismului religios, ceea ce îi oferă autorului exact prilejul de a lansa o asemenea meditație, preschimbata pe parcurs într-un avertisment sever. Oameni buni, am putea descifra mesajul filmului, să fim atenți la dramele ce se petrec încă, nu o dată, sub ochii noștri. Un avertisment ce se desprinde, de altfel, și din alte pelicule ale sale, ceea ce nu trădează, la urma urmei, ni­mic mai mult decât o încăpățânată consec­vență de atitudine. În felul acesta, a spune adevărul și numai adevărul devine nu o pro­blema de conjunctură, ci una de viață, un crez artistic valabil nu doar într-o carte sau într-un film, ci într-o operă.
     Un film sub semnătura lui Andrei Blaier își propune să ne arate adevărul cu atât mai mult, cu cât subiectul său de predilecție este, de fapt, unul singur: ziua de azi. O privire ori­cât de fugară asupra titlurilor ne dezvăluie, ca o altă consecventă de atitudine, revenirea ne­obosită la problematica actualității, ori asta definește nu numai o trăsătură specifică unui anumit stil de lucru, ci totodată o opțiune politică, profund angajată. Râdeți ca-n viață, sună, de pildă, titlul filmului pe care Blaier l-a terminat nu de mult și e suficientă simpla pronunțare ca să ne dăm seama că am și rostit, instantaneu, cuvântul viață. Desigur, asta nu vrea să însemne că în viață râdem tot timpul cu gura până la urechi, nici că viața este alcătuită numai din clinchete de zurgălăi; nici personajele filmului, mai cu seamă că își duc existența pe șantierul unei hidrocentrale, nu avansează o idee atât de idilică. Dar o altă idee, aceea că suntem datori să ne în­soțim existența de optimism, că trebuie să căutăm și în împrejurările dramatice poteca încrederii, fără să ne lăsam covârșiți de greu­tățile temporare — asta cred că se desprinde convingător din film. Fericirea, vrea să ne spună discret autorul, nu este o componentă de la sine înțeleasă a vieții, nu-i un dat înnăs­cut al omului, ci un trofeu care se cucerește la capătul unei lupte îndelungi și numai printr-o victorie răsunătoare. Un alt adevăr, așadar, pe care numai aparent îl cunoaștem prea bine, ceea ce ne și îndeamnă câteodată să-l cântărim neatenți, și pe care ochiul artis­tului ne ajută să-l descoperim încă o dată, în profunzime.
     Un film sub semnătura lui Andrei Blaier prezintă, prin urmare, toate garanțiile autenti­cității. Neliniștea lui creatoare, nevoia lui fe­brilă de a sonda fără încetare zone fierbinți ale actualității îl și conduc fără greș către subiecte de o reală valoare. O stare de agitație mereu întreținută din ea însăși îl împiedică să aștepte și îl îndeamnă să iasă în întâmpinare Blaier n-are seninătatea olimpiană a creato­rului detașat de micile dureri ale lumii; n-ar avea nici răbdarea ca, după șase zile de trudă mai mult sau mai puțin istovitoare, să-și îngăduie una de recreere, de refacere, de de-co-nec-ta-re. Talentul său nu cunoaște pauze, nu știe ce-i aceea cumpătare prudenta și nici nu-l trage spre margine, într-un punct de observație fix. EI, dimpotrivă, îl împinge înainte, îl obligă sa se implice, să se anga­jeze, să scormonească. Ce anume a dat până acum la iveală acest mod de a înțelege crea­ția am văzut deja, chiar dacă numai parțial și, fatalmente, doar în treacăt. Este suficient însă și atât pentru a înțelege că febrilitatea nu este nicidecum sinonima cu superficialitatea și că neastâmpărul, contrar unor opinii mai îndestulate, poate stă neclintit la temelia unor opere de arta durabile.