O echipă de filmare se deplasează în Gara de Nord pentru a realiza câteva cadre în momente diferite ale zilei, probabil pentru un reportaj.
Nimic spectaculos nu se anunţă, este o misiune de rutină şi, urmărind filmul staţionar al lui Mihai Ionescu şi Tiberiu Iordan, am avut sentimentul că recunosc modelul minimalist al lui Jim Jarmusch din
Night on Earth (1991) sau
Coffee and Cigarettes (2003) unde fiecare personaj, la volanul sau pe bancheta din spate a unui taxi sau cantonat într-o cafenea obscură vine cu o poveste. Cinci personaje, Gabi (
Gavril Pătru), Vlad (Marius Cordoşi), Andrei (Silviu Geamănu), Bogdan (Mihai Radu Baranga), Ştefan (Robert Radoveneanu), cinci poveşti. Tema părea deja fixată din titlu, putând aduce fiecare personaj în prim plan pentru o clipă. Reţeta nu se vede confirmată decât parţial: aceste personaje merg împreună, încât şi atunci când se despart temporar, preţ de o bere, un coniac, un anumit liant invizibil îi ţine laolaltă. Poveştile lor nu reuşesc să contureze individualităţi puternice, ci, mai degrabă, un efect de ecou controlat, un spaţiu de rezonanţă a unor anxietăţi.
Există câteva relatări despre mame şi fii, însă nimic care să revendice trauma, frustrări, animozităţi, dependenţe tolerate dar intolerabile, însă nu o poveste pentru fiecare. Asimetria nu este un fapt rău în sine, dar aici reflectă o nesiguranţă. Tinerii adună mici observaţii, anecdote, amintiri, poante, bruioanele unor existenţe obscure, a unor juvenile dizidenţe diluate. Un moment vesel este asigurat de apariţia unui exotic chitarist (Laurenţiu Bănescu) din panoplia de vaganţi ai Gării de Nord, cu un repertoriu hip hop destul de elevat, a unui puşti care este dispus să asigure o criză de epilepsie pentru douăzeci de lei şi a câtorva prostituate gata să-şi exercite meseria şi cu care tinerii angajează un dialog dezinhibat. În rest, mai este loc pentru anodine şicanări, pentru o dezbatere „intelectuală”, inutil prelungită, în privinţa traducerii unor înjurături din română în engleză, pentru un schimb de replici contondente cu un golan aflat în trecere, cam ceea intră în aria reziduală a timpul pierdut. Gara nu oferă nimic, este un loc unde nu s-a întâmplat nimic, iar ceea ce se întâmplă totuşi stă sub semnul rutinei sau al derizoriului cotidian. Cu toate acestea, acest nimic dezvoltă o masă critică, are o densitate proprie, iar întrebarea unuia dintre protagonişti aruncă derizoriul într-o filozofie cu iz existenţialist: „Dacă nu faci nimic, când ştii să te opreşti?” Dacă întrebarea nu ar fi lansată derizivretoric am avea aici un mic nucleu nihilist, însă nu de demoni dostoievskieni este vorba în film, ci de mărunte existenţe surprinse fulgurant. Filmul este dublat de reflecţia despre film cu intenţia clară a regizorulilor de a-şi plasa teoretic demersul. Aşa cum regizorii îl concep este vorba despre cinéverité şi de încercarea filmului de a pune în valoare expresivitatea involuntară, spontană a realului în absenţa oricărei retorici filmice în afară de aceea a dialogului direct cu cotidianul. Regizorii lansează prea vizibil mesajele de alarmă către spectacor, cu prea multe puneri în abis a condiţiei de regizor faţă cu materialul amorf, incontrolabil al realului. În situaţia dată, ei ar putea să provoace declanşarea unui eveniment, să devină parte activă a filmului, să interacţioneze. Nu o fac. Unul dintre ei îşi aminteşte într-un târziu să-l înregistreze pe chitaristul care „cântă bancuri”. Cei care fac filmul sunt deja plictisiţi de el, iau parte la o rutină şi chiar mărturisesc că dacă ar trebui să-l restrângă la o oră şi jumătate ar fi puşi în încurcătură. Gara nu reprezintă locul de unde filmul pleacă, de unde imaginaţia prinde aripi, ci locul unei staţionări fără sfârşit. Gara, de fapt, este o uriaşă sală de aşteptare de unde niciunul nu va mai pleca. În cele din urmă, cei cinci sunt solicitaţi de către poliţia gării pentru a oferi suportul unei anchete care presupune vizionarea tuturor casetelor care au fost filmate. Cu stoicism, cei cinci se supun corvezii şi sunt răsplătiţi cu un eveniment, o crimă abominabilă şi un ucigaş care a trecut întâmplător prin faţa camerei lor de filmat. Cu alte cuvinte, marele eveniment s-a petrecut sub ochii lor, însă ceea ce era esenţial este secundar în filmul lor, putând fi utilizat doar ca probă. Avem una dintre importantele referinţe la istoria cinematografiei,
Blow-Up (1966) al Michelangelo Antonioni, în măsură să ofere spaţiul de reflecţie pentru raportul dintre real şi imaginar pe care pelicula îl mediază. Deopotrivă, victima şi ucigaşul se află în cadru. Abia în acest moment, densitatea nimicului creşte exponenţial şi tot ceea ce a plutit în indefinitul şi inutilul unor clipe moarte rezonează aproape nevrotic. În această privinţă, Mihai Ionescu şi Tiberiu Iordan au ştiut să contrabalanseze acumularea de nimicuri cu un eveniment bulversant, atât de abominabil încât refuză explicaţia. Regizorii nu au însă inspiraţia să oprească filmul la timp şi alte câteva replici se scurg inutil, iar corpul tranşat şi încărcat într-o valiză poate fi vizionat în trecere în timp ce este fotografiat de criminologi. Este vorba despre o „altă mamă”, ucisă de fiica ei al cărei aspect evocă cuminţenia provincială a fetei de la ţară. În opinia mea, regizorii au cedat senzaţionalului „faptului divers atroce”, iar aici rezidă diferenţa faţă de spiritul de fineţe al unui Antonioni care nu clarifica în întregime nici imaginea, nici intriga, menţinându-se în spaţiul sugestiei, mult mai puternic decât orice dovadă servită în sânge. Scăderile filmului vin de acolo unde scenariştii se străduiesc să umple golurile şi unde încearcă să explice ceea ce nu are nevoie de o explicaţie. Există o singură tensiune autentică între două personaje, Vlad şi Ştefan, speculată inteligent, însă, din păcate şi singura, ceea ce face ca dialogul să treneze. Există aici toate ingredientele unei reuşite, din păcate dozajul neinspirat îi face pe cei doi regizori să rateze un film memorabil.