Stagiunea în curs, după o serie de filme care acoperă o gamă largă ca gen și tematică, ne oferă și un film ce se adaugă unei preocupări constante a cinematografiei noastre — constituirea unei epopei naționale. Nu putea, desigur, să lipseasca — pe această linie de preocupări — un film sau mai multe despre Ștefan cel Mare, despre această figură proeminentă, a cărei atât de îndelungată domnie pe tronul Moldovei întruchipează exemplar întreaga voință a unui popor și a unei țări de a trăi independent, de a-și apăra neatârnarea. Pentru că politica lucidă și patriotismul neabătut au făcut din Domnul Moldovei un erou de o dimensiune legendară a întregii noastre istorii naționale. Alături de Mihai Viteazul, evocarea acestui mare Ștefan nu putea, deci, să nu se înscrie pe firmamentul cinematografiei. Exista, de altfel, sursa literară de o incomparabilă anvergură și densitate faptică și dramatică ce putea să inspire o realizare în film: opera sadoveniană, prin «Frații Jderi» și «Viața lui Ștefan cel Mare».
Regizorul
Mircea Drăgan, care nu pentru prima oară parcurge filele istoriei noastre (
Columna, Neamul Șoimăreștilor și
Lupenii abordează trei momente despărțite între ele de veacurile existenței poporului român), și-a propus să aducă pe ecran chipul lui Ștefan cel Mare, sau mai exact, în această primă încercare de ecranizare a operei sadoveniene, și a propus să redea epoca domnitorului moldovean. Și spun anume epoca, pentru că primul film,
Frații Jderi, ne apare dominat de preocuparea de reconstituire a vremii lui Ștefan. Aici se înmănunchează în jurul figurii voievodului firele a nenumărate acțiuni, unele aventuroase, altele exprimând faptele și gândirea politică a domnitorului și sfetnicilor lui, alături de fapte de arme, alături de tragedia înfruntărilor pe viață și pe moarte pentru a supraviețui, pentru a păstra independența, pentru a trăi liber. Realizatorul filmului pare o clipă că este tentat să exploateze cu precădere ceea ce ar sugera acele acțiuni aventuroase impregnate de romantismul unui roman de capă și spadă. Mai ales în prima parte, «Ucenicia lui Ionuț», unde se oferă prilejul unei montări cu acțiuni palpitante, alerte și, bineînțeles, spectaculoase. Dar acest aspect are în film o întindere episodică. El este urmat de alte episoade, fiecare invocat pentru a da nota de ansamblu a epocii reconstituită din fragmente. Accentul cade deci, în film, pe ilustrarea istoriei, care devine astfel o trecere în revistă a locurilor și personajelor în veșminte mai mult sau mai puțin festive, de obicei mai mult festive, o succesiune de portrete dintre care, din păcate, niciunul nu devine memorabil. Mircea Drăgan demonstrează și de astă dată slăbiciunea sa pentru marea montare care presupune mase de figuranți în costume de epocă. Spre regretul nostru abundența mijloacelor exterioare nu izbutește să dea nici pregnanță, nici strălucire și nici rezonanță contemporană. Nici chiar acele pagini din opera sadoveniană ce sunt, s-ar zice, anume scrise pentru cinematograf — ambuscada în care cad lonuț și Alexăndrel după fuga lor pripită de la Ionășeni — nu dobândesc expresia atât de profundă a vremurilor de băjenie din roman. Regizorul pare, la un moment dat, covârșit de propria sa montare. Așa se face că marea luptă, marele moment al bătăliei cu tătarii, clipă de urgie pentru moldoveni, lasă pe ecran o imagine difuză, de mișcare amorfă, dar nu de încleștare pe viață și pe moarte. Nu știm astăzi cât de «spectaculos» s-au bătut moldovenii lui Ștefan, dar știm că acea năvălire a tătarilor a lăsat peste secole un sentiment de mare încercare pentru popor și de aprigă luptă întru supraviețuire. Filmul rămâne doar spectacolul acestui sentiment.
Nu-i contestă nimeni regizorului dexteritatea de a face distribuții mari, distribuții în care actori de prima mână ai scenelor noastre sunt aduși în roluri care le pot demonstra calitățile actoricești. O asemenea distribuție a făcut și de astă dată, încredințându-i lui
Gheorghe Cozorici rolul lui Ștefan. Pentru că Gheorghe Cozorici știe să fie o prezență impunătoare, vocea lui are inflexiunile romantice ale marilor conducători, prezența lui însuflețește sentimente nobile și animă conștiințele. Dealtfel, cele mai bune scene din film sunt cele în care Cozorici ― Ștefan cel Mare ― se adresează mulțimilor. Regizorul I-a ales bine și pe
George Calboreanu în rolul lui Nichifor Căliman, sau pe
Sebastian Papaiani în rolul lui lonuț (rol în care actorul este de astă dată într-o ipostază nouă, dominată de sobrietate).
Ștefan Velniciuc în Alexăndrel face un debut demn de reținut, izbutind să sugereze toată duplicitatea și nestatornicia lui Alexăndrel, sugerând complexitatea personajului.
Emanoil Petruț (Nicoară),
lurie Darie (Simion, singurul care reușește, împreună cu Gogolea —
Colea Răutu, o scenă într-adevăr spectaculoasă în acea încercare de furt a armăsarului domnesc),
Florin Piersic,
Carmen Stănescu,
Geo Barton, Sandina Stan,
Draga Olteanu,
Gheorghe Dinică,
George Motoi, impun prin simpla lor prezență, chiar dacă personajele încredințate nu beneficiază de partituri dramatice de o amploare demnă de cei chemați să le interpreteze. Se poate vorbi în filmul lui Drăgan de o contribuție corectă a imaginii semnată de
Nicolae Mărgineanu și Mircea Mladin, dar se poate imputa scenografiei lui
C. Simionescu ca și costumelor lui Horia Popescu obsesia muzeală. Pe scurt,
Frații Jderi rămâne un film care ne face să ne întrebăm cu oarecare grijă despre partea a doua închinată lui Ștefan cel Mare și, totodată, să formulăm speranța că filmul următor închinat domnitorului moldovean va păși dincolo de cadrul exterior al epocii, spre adevărul și rezonanțele ei profunde și actuale.
