„Fraţii” – cronică de film

     Într-un interviu publicat la sfârşitul turnării filmului, regizorul Mircea Moldovan, întrebat ce îşi doreşte cel mai mult, răspundea: un debut. Dar să nu luăm nici modestia prea în serios. Adevărul e că Mircea Moldovan şi-a consumat debutul (semnând pe un generic foarte complicat împreună cu co-regizorul Gică Gheorghe şi cu un director artistic – Gheorghe Vitanidis). Mai mult, după părerea mea, acest debut este mai edificator decât multe din puţinele debuturi ale ultimilor ani. Am spus „cel mai edificator” — nu „cel mai promiţător”. Fiindcă există debuturi care promit (unui ochi avizat sau cel puţin dispus la iluzii) totul, deşi momentan, ele în sine, nu reprezintă nimic. Filmul Fraţii nu face însă parte din acestea. El ne tulbură mai puţin cu promisiunile nebulos sau sofisticat-naive, în schimb ne oferă mai multe date limpezi şi certe.
     Este, în primul rând, o percepere sensibilă a realului, în unghiulaţii şi compoziţii care disimulează prezenţa aparatului: imaginea uliţei dezordonat–animate, în care mişună zgomotos şi natural, sub lumina difuză a dimineţii, oameni şi patrupede, feţe bărbierite sau nebărbierite, sculptate de agitaţia grijilor zilnice sau împietrite în cele permanente, o costumaţie deja purtată şi firesc purtată (costumele naţionale au fost lăsate bătrânilor — azi pensionari — care le arborează cu cuvenita solemnitate, în zilele de sărbătoare), întregul amestec colorat de recuzită locală — autobuz şi docar, tractoare şi oameni călări, camioane şi biciclişti, combine şi străbunele coase, seceri, furci, sape, televizorul şi fântâna veche, cu ciutura roasă.
     Este, apoi, sugestia discretă a unui senzualism rustic, autentic (aici aparatul îşi modulează participarea, imaginea devine evanescentă), un senzualism încărcat de patimă, ca al femeii care şi-a aşteptat bărbatul de la închisoare — sau inocent, precum al fetelor care au revelaţia colectivă a dessous-urilor de nylon şi se scaldă în râu — dar nu într-un peisaj clasic, ci lângă podul din mijlocul satului.
     Eroul e un fel de haiduc atemporal şi inoportun care, întors de la „pârnaie”, recunoaşte şi se laudă în gura mare, la cârciuma din sat, că a furat — „dar pentru doamna mea!”. Fapt absolut uimitor, oamenii vorbesc omeneşte şi în acord cu locul se exprimă verde, fără a fi prea neaoşi, dar nici triviali. („Vacile nu zbiară — numai ţâncii zbiară şi femeile, ştii tu când”). Vorbirea, ca în orice lucrare despre ţărani care se respectă, trece în fixaţii lexicale, iar formulele verbale trimit la rândul lor la o stare de fapt latentă în revelaţia. foarte specifică a unui univers nou.
     Evident, nu de puţine ori, mai ales la început, filmul, şi în primul rând scenariul, fac impresia unei cunoaşteri mai mult reportericeşti a satului dintr-o primă descindere. Unghiul de observaţie este acela al uliţei, cu puţine incursiuni într-o curte sau alta, Ia niscaiva şedinţe sau la inevitabila cramă, pe unde trec şi inspectorii veniţi de la centru. Dar ochiul reporterului este viu şi intuiţiile sale, uneori fulgurante. Ele compun, finalmente, o reţea densă de sugestii, în care se încurcă destule convenţii stridente şi reziduuri ale inexperienţei cineaştilor (vezi vorbirea ţăranilor în şedinţe, vezi întregul fir cu inspecţia inopinată), echilibrate însă şi, până la urmă, dominate de unda de adevăr, de vibraţia dramatică sau lirică a altor momente.
     Îndeosebi, vitalitatea tipologiei şi precizia distribuţiei, nu numai pentru rolurile principale (Emanoil Petruţ compune primul său personaj contemporan memorabil), dar şi pentru figurile de plan secund (iată, de pildă, agronomul tânăr — intelectual asimilat — o grimasă învinsă pe figura asprită, taciturn dar brusc familiar, privirea dură sub pleşuvia precoce, vorbind despre soare şi vânt). Nu lipseşte un anumit simţ al paradoxului: ţăranii în faţa televizorului, în noaptea primei debarcări pe lună. Dar importantă aici nu e poanta de efect reportericesc, ci vocaţia neîndoielnică a autorilor de a face cadrul să trăiască şi secvenţa să respire, atât plastic (luna e văzută în paralel la televizor în plan-detaliu, dar şi printre ramuri), cât şi prin dimensiunile gândului sugerate cu o remarcabilă fineţe şi economie de mijloace. În faţa ecranului lunar şi a aventurii cosmice, dramele umane terestre continuă: bătrânul imobilizat întreabă de fiul său rătăcitor, tânăra doctoriţă e între două chemări de dragoste. Aici şi în alte asemenea momente — mai mult decât în trimiterile la context — ni se pare acest debut revelator şi preţios.
     Filmul îşi propune prea multe ca să-şi poată realiza toate intenţiile: vrea şi un portret de preşedinte, nu lipsesc membrii consiliului, doctor există, agronom există, pensionari avem, tineri recalcitranţi sunt, problemele economico-organizatorice se discută... Ochiul reporterului a cules, din treacăt, enorm, probabil şi în contul filmeIor care au lipsit până acum în această zonă tematică şi ţinând seama de faptul că încă suntem la nivelul unicatelor atotcuprinzătoare. Nu avem decât o şansă: ca asemenea filme cu mai puţine probleme pe agendă, să se facă des, multe, iar regizorii — mai ales aceia cu vocaţia demonstrată — să filmeze continuu.