1. Care este, după părerea dv., justificarea acestei ecranizări ca act de cultură?
2. În ce măsură corespunde modalitatea artistică aleasă, naturii şi semnificaţiilor subiectului?
Răspund Demostene Botez şi Nina Cassian
Idealul: O sugestie de tragedie
1.
Faptul că mă întrebaţi care este justificarea ecranizării operei «Baltagul», este pentru mine un semn bun. Asta înseamnă că cinematografia noastră este conştientă că o ecranizare a unei opere literare, ca şi, în definitiv, orice ecranizare, trebuie să aibă o justificare şi că deci, un film, trebuie să marcheze, fie o anumită idee, fie, cum este în speţă, o operă literară de mare importanţă. Este a recunoaşte acestei arte o misiune de amploare deosebită, iar celor care o realizează o mare răspundere. Întrebarea totuşi, în acest caz, mi se pare că ar cuprinde, în chiar formularea ei şi răspunsul, căci ecranizarea unei opere de valoarea şi semnificaţia naţională a «Baltagului» îşi are raţiunea în însăşi valoarea excepţională şi sensul simbolic adânc popular al «Baltagului» care este o capodoperă nu numai a maestrului Mihail Sadoveanu, ci prin el, a geniului românesc. S-a spus doar, şi cu drept cuvânt, că «Baltagul» este o variantă a Mioriţei, nu numai din cauza potrivirii din trama subiectului, ci mai ales din cauza semnificaţiei şi climatului arhaic care face din «Baltagul» un episod al civilizaţiei arhaice, cu specificul trecutului poporului nostru, al credinţelor, obiceiurilor şi ritualurilor lui. E vorba deci de ecranizarea unei opere care cuprinde cel mai vechi aspect al civilizaţiei poporului românesc, cu tot ce putea cuprinde această noţiune în acel timp.
O bravare a imposibilului — George Călinescu în monumentala sa «Istorie a literaturii române» consideră «Baltagul» ca «una din cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu». Atât de-ar fi, ecranizarea ar fi fost justificată. Dar Călinescu o declară pe Vitoria — cum şi apare în operă — «nu o individualitate, ci un exponent al speţei», iar intriga acestui fals — botezat «roman», drept «antropologică». Atunci ecranizarea, pentru un artist, apare nu numai justificată, ci ca o datorie, o obligaţie. Dificultatea aducerii la îndeplinire a acestei îndatoriri, dificultate poate insurmontabilă, fiindcă subiectul şi semnificaţia lui depăşesc şi ecranul cel mai lat sau rup orice peliculă, nu ar fi fost un motiv de a lăsa această operă în adormire, nederanjată de reflectoarele cinematografiei.
E drept că pentru asta trebuie un mare curaj, o bravare a imposibilului. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât opera e lipsită de surprize de intrigă şi de o fabulaţie complicată, iar psihologia Vitoriei Lipan nu se poate măsura ca densitate şi grandoare decât dacă o situăm în timp, dincolo de limitele cronologice ale istoriei ştiute şi o înţelegem printr-un simţ ancestral, moştenit de-atunci. Călinescu e de părere că Vitoria e un Hamlet feminin. În esenţă, ea îl depăşeşte. Este desigur în Vitoria ceva din problematica lui Hamlet în care de asemeni sunt implicaţii umane mult mai vechi, dar aici e mai puţin vorba de un spirit de vendetta, cât de unul de natură arhaică, de dincolo de marginile memoriei, legat de o îndatorire morală a soţiei, cu substrat mitic, specific culturii arhaice şi concepţiilor de viaţă ale poporului nostru din epocă, datorie de a îngriji de rămăşiţele pământeşti ale celor morţi. Este un fel de comandament irezistibil în stăruinţa acerbă şi concentrată a Vitoriel de a găsi cadavrul soţului şi a-l înmormânta după datinele intrate în ceea ce este etern în viaţa poporului.
Ecranizarea unei asemenea opere este astfel imperativ justificată şi de frumuseţea şi de semnificaţia ei. Cinematografia noastră a realizat o serie de filme istorice din momentele cele mai semnificative ale poporului nostru, fie după date şi documente istorice, înviate prin scenarii, fie prin ecranizări de opere literare: «Neamul Şoimăreştilor», «Răscoala», «Tudor Vladimirescu», etc. Este bine să se ecranizeze şi începutul acestei istorii, începutul începutului, legat de păstorit şi transhumanţă, de obiceiuri şi ritualuri. E o completare care trebuie făcută sau încercată.
2.
De data asta, răspunsul la întrebare devine pentru mine mai greu, fiindcă eu sunt de profesiune numai un simplu spectator de filme, fără nicio pregătire de specialitate. Opinia mea poate folosi doar o experienţă personală, o sensibilitate de scriitor, bunul simţ şi cunoaşterea operei lui Sadoveanu cu transcendentalele ei rădăcini. Esenţa subiectului din «Baltagul» cerea punerea în imagini cu rigurozitate a textului, pentru a se pune în evidenţă stăruinţa hotărâtă a Vitoriei Lipan de a-şi duce la bun sfârşit imperativul conştiinţei ei, formată prin rânduri multe de strămoşi în formele sacrosancte ale ritualurilor. Aici, în această imposibilitate de a se abate de la text, de a face digresiuni pe tema lui, de a evita anumite obstacole, mi se pare că stă greutatea realizării acestui film. El trebuie să redea măreţia grandioasă a unui destin care nu este doar al unui om. Şi aceasta, chiar în partea a doua a filmului, după descoperirea rămăşiţelor lui Lipan, în ritualul strămoşesc al înmormântării. Dar, în mintea spectatorilor, o înmormântare a căpătat prin practica şi frecvenţa din viaţă, un caracter de întâmplare comună şi terifiantă.
Tragicul printr-o sugestie — Acel care în acest ritual, păstrat cu sfântă tradiţie de film, aşa cum l-a vrut şi hotărârea Vitoriei Lipan, găseşte măreţia întregului sens al întâmplării, se va pronunţa pentru reuşita acestui film. Altfel tensiunea scade la fapt obişnuit şi neplăcut, care contrariază predispoziţia la distracţie cu care spectatorul vine la cinematograf. Redarea ritualului trebuie obţinută cu mijloace care să reediteze măreţia marilor tragedii greceşti, doar printr-o sugestie.
Aceasta a fost greu de realizat.
Pentru restul filmului, modalitatea folosită de regizor este adecvată naturii subiectului, şi filmul are multe calităţi: culoare, folosirea cu artă a unui peisagiu majestuos, simplitatea în tratare, neîngroşarea personajelor, vocea plină şi gravă de importanţă a eroinei, economie de text (păcat că sunt cuvinte străine vocabularului sadovenian), alegerea eroinei cu toate că apare idealizată (prea în stilul unei madone, atunci când o ţărancă cu asemenea probleme — după 12 vineri — trebuia să aibă o faţă mai chinuită), simpla ei concentrare însă este obsedantă. În afară de unele stridenţe, muzica mi s a părut adecvată. Tabloul cu praznicul pe pajişte e impresionant. Dar mimarea lui Jorick a fost o rea inspiraţie, ca şi toată scena cu scheletul.
Un simplu fapt — Deşi slujba înmormântării, cu toate amănuntele ei, face parte din esenţa psihologiei Vitoriei şi deci a operei, stăruinţa aceasta prea îndelungată în ritualurile ei, este ceea ce m-a supărat, căci modalitatea artistică n-a izbutit să-i dea măreţia cuvenită, de nivelul unei tragedii greceşti, şi a rămas un simplu fapt.
Şi fiindcă m-aţi întrebat cum aş fi imaginat eu această ecranizare, să mă închipui o clipă, prin imposibil, regizor. Eu cred că fondul operei nu ar fi fost trădat, dacă pe fundalul munţilor şi al codrului, s-ar fi auzit numai răsunând, cu ecouri răsunătoare prin stânci, cântată frumos şi grav, doar o mică parte, cea mai caracteristică din rugăciunea de înmormântare, fără să apară nici preoţi, nici sicriu, nici asistenţă...
Am această viziune care ar fi putut sugera grandoarea imensă a unei ceremonii, înfrăţită cu imensitatea naturii, în stil sadovenesc.
În general, cu excepţia unor amănunte (viziunea cailor cu Lipan într-un torent de apă; oglindirea în fântână), care strică cu artificii autenticul şi simplitatea care singure pot servi un asemenea film, ceea ce este negativ ţine de dificultăţile insurmontabile inerente ecranizării unei asemenea opere, şi nu de regizor.
de Nina Cassian
Idealul: O dramă în alb-negru
1.
Dacă se justifică ecranizarea «Baltagului»? Fără îndoială! Este una din acele cărţi care, în afara excepţionalei ei valori literare, poate tenta pe orice regizor, prin unitatea ei plină de tensiune, prin perfecta gradaţie, prin concizia şi profunzimea caracterelor, prin poezia sumbră însoţită de seninătate mitică, prin iarna priveliştii şi a morţii care domină totul.
Mai ales axul obsesiei Vitoriei Lipan, dur şi flexibil totodată, impune clar structura unei virtuale opere cinematografice, garantându-i aproape omogenitatea (cu toate variaţiile ei) şi crescendo-ul emotiv.
2.
Altă paletă şi altă muzică — Filmul
Baltagul, lucrat de Mircea Mureşan, nu e lipsit de calităţi. În primul rând, peisajele şi datinele — filmate îndelung şi cu amănunţime, încântă ochiul şi mişcă. Ce-i drept, în carte, ele ocupă un loc foarte mic şi, ce-i drept, aşa s-ar fi cuvenit să se întâmple şi în film, nu dintr-o supunere mecanică la obiectul ecranizării, ci pentru a subordona toate elementele dorului de cunoaştere şi dreptate care tutelează drumul Vitoriei, dor pătimaş şi sălbatic, mândru şi luminat.
Inspirate mi s-au părut secvenţele reperării baltagului în freştele bisericeşti, revelaţia treptată a ideii de omor. Deşi acestea, ca alte momente cu funcţie simbolică, sunt oarecum disparate şi distonante în contextul accentuat realist, aproape etnografic al producţiei.
Pelicula «color» se potriveşte perfect obsesiei lui Edmond Dantes, dar mult mai puţin obsesiei Vitoriei Lipan. Teribila sobrietate şi demnitate a dramei acestei femei se cerea, cred eu, onorată în alb-negru, sau, dacă nu, într-o coloraţie concepută (aşa cum o concepe, uneori, Antonioni) dintr-o paletă interpretată şi condusă.
Viziunile (caii în flăcări, înecul printre cai, râsul păcurarilor aplecaţi peste fântâni), reminiscenţe sau nu, sunt interesante în sine, dar străine stilistic de restul filmului.
Actriţa care o joacă pe Vitoria are trăsături nobile şi o mimică adecvată, dar ce dezagrament să auzi frumoasa rostire a
Eugeniei Bosînceanu «repovestită de o străină gură»! Ce păcat, de asemeni că Bogza, ucigaşul, este caricaturizat pantagruelic!
Una din cele mai negativ şocante contribuţii este muzica filmului, trivială, cu sublinieri schematice şi atât de departe de fondul naţional şi psihic al dramei.
O concepţie şovăielnică — În general, naraţiunea se urneşte greu, dar de la un moment dat, filmul se urmăreşte cu plăcere şi interes, în ciuda inadvertenţelor semnalate. Calităţile lui profesionale sunt certe, chiar dacă de factură medie.
Cred că defecţiunea de bază a ecranizării «Baltagului» este ezitarea în stabilirea unei concepţii. Mircea Mureşan (a cărui
Răscoală este net superioară prin caracterul ei limpede şi unitar) şi-a îngăduit desfătarea unor inspiraţii de momente, reuşite în sine, dar pe de altă parte, de dragul unui corect «flux tehnologic», a ratat «fluxul psihologic» şi revelaţia artistică a ansamblului.
Cu toate şovăielile şi imperfecţiunile,
Baltagul este un film lucrat cu un profesionalism mijlociu care nu-i va nemulţumi pe spectatori.
Cunoscând însă şi iubind această operă de excepţie care este «Baltagul», rămânem cu nostalgia unei transpuneri cinematografice de forţă şi valoare (
si possible) corespunzătoare.
