Din şase filme aparţinând genului şi produse în ultimul an, trei — şi anume
Ritm, Balada maeştrilor şi
Cuiul — sunt semnate de regizorul Bob Călinescu.
Despre filmele lul Bob Călinescu, dintre care unele (
Simfonie în lemn, Metamorfoze) s-au bucurat la vremea lor de reale aprecieri, s-a scris şi se vor scrie, sper, multe lucruri bune. Îndrăgostit de sculptură şi mai ales de animarea lemnului modelat, regizorul este preocupat îndeosebi de mişcarea volumelor. În mod necesar, tehnica lui se va apropia fie de tehnica filmelor în care păpuşa sau obiectul ca atare, cu toate dimensiunile lui, devine personaj central, fie de a filmelor în care imaginea imobilă este animată numai prin travelingul camerei. Procedeele acestea, în ciuda dificultăţilor şi a rigorilor pe care le impun, constituie o sursă din care talentul şi stăruinţa pot scoate inedite şi reale valori plastice, specifice artei cinematografice. Cu o consecvenţă admirabilă (şi mă refer aici mai ales la filmele sale din trecut sau la proiectele de viitor), Bob Călinescu stăruie pe această cale, căutând unghiuri noi de perspectivă şi de iluzie a mişcării în static, încercând să pună în valoare avantajele plastice ale volumului faţă de linie sau de imaginea bidimensională. Fără îndoială însă că procedeele acestea specifice îşi pun amprenta lor pe toate fazele de realizare ale unui film, de la scrierea scenariului până la montaj. Altele, de pildă, sunt cerinţele scenariului cinematografic pentru un film de desen animat şi altele cele pentru un film în care sunt animate volumele. În plus, munca lui Bob Călinescu mai are de învins şi dificultăţi legate de forma iniţiala şi de natura materialului preferat. Personajele, de multe ori alese din natură (crenguţe cu mişcări graţioase, bucăţi de trunchiuri sau rădăcini, pietre, scoici, tiugi, coceni de porumb etc.) păstrează adesea formele primare care le-au determinat alegerea şi hotărăsc, mai mult decât s-ar crede, limitele în care are voie să intervină retuşul sculptorului. O intervenţie în plus sau în minus, şi farmecul se destramă. Personajul, mişcarea lui, redevin simple crenguţe sau pietre şi, fireşte, limitele acestea precise nu se impun numai sculptorului, ci şi regizorului şi scenaristului. Dacă obiectivul aparatului, sau intenţia regizorului, sau dalta sculptorului, neglijează cât de cât elementul specific pentru care materialul a fost ales din natură, dacă nu ţine seama de cerinţele funcţionale ale materialului, va deveni fiecare pe rând un soi de pat al lui Procust, în stare numai să ciuntească, să alunge determinantul artistic.
Pentru asemenea filme, cred că scenariul ar trebui să pornească de la o idee generală, în care materialul ales să-şi poată găsi locul; o idee suficient de clară, dar şi suficient de elastică, pentru a permite desfăşurarea etapelor care duc la sinteză. Numai pe baza unei asemenea idei, şi mai mult, pe parcurs, pe măsură ce scenariul (funcţional el însuşi) se realizează, cred că poate fi cerută definitivarea lui. Cu alte cuvinte caracterul net experimental al preocupărilor lui Bob Călinescu impune să se ţină seama de specificul realizării lor. Ideile preconcepute, ca şi cele lipite, străine experimentului, ies în evidenţă cu o supărătoare stridenţă antiartistică.
În preocupările şi proiectele lui Bob Călinescu trebuie subliniată, de asemenea, permanenta tentaţie a folclorului. Inutil să insist asupra imensei bogăţii a folclorului nostru, asupra comorilor care mai rămân să fie scoase la iveală. Aş aminti mai degrabă necesitatea de a nu trăda spaţiul, dimensiunile, geometria minunată a folclorului nostru, de a sesiza autenticul, de a îndepărta influenţele, nu totdeauna fericite, care se întâlnesc în unele lucrări de artizanat. În domeniul acesta, autenticul este singura condiţie în stare să înlăture dificultăţile care se pot ivi între sculptor şi regizor, între artă şi industria cinematografică.
Am insistat asupra lucrurilor acestora, deoarece mi se pare că, fără a încerca să desluşim cât de cât unele aspecte legate de specificul preocupărilor lui Bob Călinescu, cu greu am putea aprecia stadiul realizărilor ultimului an. De asemenea, unele păreri, atât în legătură cu specificul scenariului, cât şi cu strădania de a reda pe ecran câte ceva din tezaurul artei populare, au referire şi la celelalte fiIme de păpuşi şi desene decupate produse în ultimul an de Studioul „Bucureşti”.
În anul care a trecut, şi calităţile şi deficienţele filmelor lui Bob Călinescu mi se par direct proporţionale cu măsura în care el s-a menţinut în cadrul preocupărilor de mişcare a volumelor. Acolo unde este vorba de volume (ca în
Ritm, de pildă) regizorul şi-a demonstrat calităţile mai mult decât în
Balada maeştrilor sau în
Cuiul, unde a avut de animat suprafeţe.
Ritm (cinemascop, color) are un subiect simplu: flăcăul îndrăgostit îşi cucereşte iubita numai după ce recurge la mijloacele artei. Pledoaria aceasta pentru arta este dublată de intenţia de a înfăţişa spectatorilor, cât mai pe larg cu putinţă, frumuseţile folclorului, ale ceramicei, mai ales. De asemenea, regizorul a căutat să alterneze ritmul imaginilor cu al coloanei sonore.
Un film cu o plastică plăcută, cu momente, pe alocuri, nu lipsite de haz, cu o bogăţie de motive folclorice care încântă. O egală grijă pentru calitate, vădeşte şi imaginea (Const. Iscrulescu), şi animaţia (Elena Iscrulescu şi Adrian Nicolau) şi realizarea păpuşilor (Adrian Nicolau), şi sunetul (
ing. Dan Ionescu). Pe linia aceasta, deficienţele sunt puţine şi nu grave: mi s-a părut mai puţin autentic, mai convenţional şi mai artizanal decorul secvenţei în care flăcăul se mişcă printre flori de răsărită şi albăstriţe; mi s-a părut uneori abuzivă mişcarea pe orizontală, impusă parcă de nefamiliarizarea suficientă cu ecranul lat.
Deficienţa care ne împiedică să vorbim însă de o mai înaltă calitate a filmului ţine de scenariu şi anume de intenţia lui Bob Călinescu de a construi pe trei planuri odată. Un film care să urmărească prezentarea motivelor de artă populară ne-ar fi plăcut, fireşte, dacă regizorul punea suficientă greutate pe acest aspect. Ne-ar fi plăcut şi un film care să vorbească numai despre idila celor două păpuşi, despre puterea artei, dacă, în acest caz, elementele intenţiei folclorice ar fi fost mai echilibrate, dacă idila nu s-ar fi înecat în blide, oricât de frumos colorate. Ne-ar fi plăcut, în sfârşit, şi un film în care preocuparea principală să fie alternarea dintre mişcare şi muzică. Aşa, toate trei intenţiile se îmbulzesc lăsându-i spectatorului impresia că este subapreciat, că asistă de fapt la prezentarea unei pelicule didactice, fără să i se spună direct lucrul acesta. Neechilibrate suficient, cele trei intenţii par, rând pe rând, exterioare filmului, lipite. Limpezite şi duse până la capăt, niciuna dintre ele nu ar fi displăcut. Aşa, încărcătura inutilă, grija ca nu cumva vreuna din teme să pară „minoră”, aduce după sine într-un singur scenariu trei teme insuficient echilibrate şi întunecă realele calităţi ale filmului.
Balada maeştrilor şi
Cuiul încearcă transpunerea pe ecran a cunoscutelor fabule din „Stihuri pestriţe” de Tudor Arghezi. Un material excelent deci, dar, şi nespus de pretenţios: folosirea lui impunea o ţinută care să ridice cât de cât metafora de pe ecran la înălţimea versului. Ţinuta aceasta însă, realizatorii celor două ecranizări n-au izbutit să o găsească. FabuIele ni se par deficitare chiar dacă nu luăm ca etalon versul arghezian, ci le comparăm pur şi simplu cu cel de-al treilea film din acest an al lui Bob Călinescu, despre care am vorbit mai sus.
În amândouă fabulele (şi mai ales în
Cuiul) plastica lasă de dorit; desenul, în afară de faptul că nu concordă, ca spirit, cu versul arghezian, este necorespunzător, tinzând către un simplism care uneori devine naturalism; culoarea (mai ales în
CuiuI) apare ştearsă, neclară, posomorâtă fără motiv. Prim-planul este folosit insuficient şi fără preocupări estetice. La amândouă filmele (şi mai ales la
Balada maeştrilor), scenariul cinematografic este conceput ca o transpunere exactă, în imagini directe, pe ecran, a cuvintelor din text. Ceea ce versul ne spune frumos, apare identic (minus frumuseţea) pe ecran. Despre limbaj cinematografic, despre metaforă în acest sens, nu poate fi vorba. În asemenea condiţii, necesitatea însăşi a ecranizării este pusă sub semnul întrebării. Într-adevăr, ce aduce în plus ecranizarea celor două fabule, aşa cum a fost făcută, faţă de lectură, de piIdă? Prezentarea precară, directă, despuiată de poezie, a personajelor şi a faptelor cărora poetul le-a dat atâta sevă; ba, uneori, ca în
Cuiul, până şi anihilarea poantei. Fără voia lor, realizatorii (cu excepţia muzicii şi a sunetului) au deservit fabula, i-au slăbit la maximum eficacitatea.
Un text, oricât de bun, nu poate salva un film. Ar fi bine ca, pe viitor cel puţin, să se mediteze mai mult asupra acestui adevăr.
Despre celelalte trei filme ale anului — în numarul următor.
