Din jurnalul producătorului delegat
Există câteva creaţii în filmografia lui
Sergiu Nicolaescu pe care acesta s-a decis să le pună (prin intermediul unor personaje-pivot) sub raza de incidenţă a premisei conţinută în aserţiunea filosofului iluminist francez Jean Jacques Rousseau: «Omul e bun prin natura sa...». Concluzia cunoscută — «societatea e cea care-l corupe» — este interpretată, confirmată sau infirmată, în funcţie de stadiul dezvoltării societăţii în care trăieşte eroul respectiv. Aceste personaje — constituite într-o suită — sunt marcate de o anume trăsătură caracteorologică, o dominantă comună, care le uneşte sub titlul generic: «justiţiarul».
Astfel, Miclovan, din filmul
Cu mâiniIe curate, Moldovan din
Un comisar acuză, procurorul Marian din
Osânda şi maiorul Petrila din filmul
Accident reprezintă — în etape istorice, politice şi sociale diferite — tot atâtea moduri specifice de a înţelege ideile de dreptate, adevăr şi justiţie, şi tot atâtea «metode» şi «mijloace» de aplicare a acestora.
Miclovan, trăgător de elită, îşi exercită meseria cu pasiune mai ales pentru spectaculosul ei. Acceptat ca ajutor de comisarul comunist Roman, în perioada de tranziţie a tulburilor ani '45, Miclovan este capabil (după ce a salvat viata şefului său) să moară cu zâmbetul pe buze, ca şi cum ar fi conştient că «se filmează». Actul său temerar are însă mai mult ceva din sfera capriciului, un act de bravură nu lipsit de oarecare notă de senzaţional. Ştafeta trece apoi în mâinile altui personaj, cu o încărcătură de semnificaţii îmbogăţită: comisarul Moldovan. Părând a fi o «reîncarnare» a lui Miclovan, Moldovan are o biografie mai precisă. Fiu de muncitor, meseria nu i-a alterat structura morală moştenită. Îşi exercită profesia cu aceeaşi pasiune şi pricepere, dar nu numai pentru că «îi place rolul», ci şi pentru că «nu-i place» hoţia, minciuna, violenţa, teroarea, crima. Moldovan are criterii etice chiar dacă doar intuitive, neaşezate într-un sistem al valorilor umane şi actionează în numele lor. Sfârşeşte însă prin a plăti, cu viaţa mamei sale şi a lui însuşi, salvarea unui grup de comunişti arestaţi. Deşi cei salvaţi îi semnalează primejdia în care se va afla de acum încolo, explicându-i totodată sensul evenimentelor istorice viitoare, şi îl îndeamnă să li se alăture, Moldovan răspunde conform limitelor conştiintei sale: «Idealurile dumneavoastră îmbrătişează secole. Eu am o singură viaţă... (...) sunt legat de clipa pe care o trăiesc. Mâine nu ştiu ce va mai fi»...
Cu procurorul Marian din filmul
Osânda, aserţiunea rousseauistă devine principiu teoretic, stând la baza acţiunilor personajului respectiv — adept al premisei citate şi conform căreia el crede în posibilitatea recuperării morale şi chiar în nevinovătţa funciară a lui Manlache Preda. «Cazul» în sine reprezintă pentru cariera procurorului Marian — «bărbat de viitor», trăind anii războiului prim mondial şi cei imediat următori acestuia — un punct de răscruce şi, totodată, staţia terminus.
Particularitatea fundamentală care îl distanţează şi-I deosebeşte pe procurorul Marian de Miclovan şi Moldovan rezultă din mijloacele cu care acesta înţelege să instaureze dreptatea — atunci şi în acea lume. Făcând parte din arsenalul demonstraţiei teoretice şi al investigaţiei subtile, aceste mijloace — improprii acelei structuri sociale şi etice — fac din procurorul Marian un Don Quijote, ale cărui gesturi şi acţiuni pendulează între sublim şi ridicol. Astfel hazardata sa «excursie» în munţi, noaptea, pe viscol şi ninsoare, în pantofi de lac şi pălărie «Eden», sprijinit în bastonul precar, cu mâner de argint, destinat bulevardelor asfaltate, nu este decât expresia metaforică a discrepanţei între ideal şi realitate care-I neagă brutal, între mijloace şi condiţii. Strigătul său absurd în imensele pustietăţi şi apoi acea alunecare repetată — deliberat repetată! — contribuie ca, din acel moment, procurorul să nu mai fie doar un personaj, ci o metaforă, un simboI, expresia artistică a ideii că, în acele vrernuri, căile spre adevăr sunt impracticabile, că dreptatea însăşi piere pe drum înainte de a ajunge la cel frustrat de ea pe nedrept. Cu alte cuvinte, Adevărul este «neechipat» corespunzător pentru asprele condiţii ale călătoriei sale printre şi către oameni.
O amplă săritură în timp îi situează pe cel de-al patrulea personaj în plină contemporaneitate. Ca şi procurorul Marian, maiorul Petria crede în esenţa pozitivă a condiţiei umane. Pentru el nu există delincvenţi «născuţi». Apariţia lor — încă, deşi sporadică — în peisajul nostru social trebuie pusă doar pe seama sechelelor unor mentalităţi depăşite, retrograde, şi ele pe cale de dispariţie. Tocmai de aceea, societatea nouă, de tip socialist (în numele căreia acţionează maiorul Petria), guvernată de imperativul eticii şi echităţii, are datoria şi mijloacele corespunzătoare pentru sustragerea victimelor de sub influenţa acestor mentalităţi, pentru recuperarea lor morală şi socială, pentru reintegrarea acestora în rândurile sale, fără resentimente. Şansa ultimă pe care, cu riscul propriei vieţi — i-o acordă în final maiorul Petria delincventului Cuceanu este însăşi traducerea în faptă a principiilor enunţate mai sus. Şi tocmai prin aceasta filmul
Accident va oferi dezbaterii o imagine, din multiplele posibile, asupra formelor pe care te îmbracă — aplicat la mecanismul nostru social — conceptul de «umanism socialist», pus în valoare tot printr-o metaforă, cinematografică.
...Spectatorilor care, la întâlnirile cu Sergiu Nicolaescu, remarcau tocmai această consecvenţă, atât a regizorului, cât şi a interpretului, întrebându-I nu odată dacă nu cumva poate fi vorba de... «o obsesie», le răspundem doar, că în orice caz, seria «justiţiarilor» săi nu se opreşte aici...!
