Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Filmele studenților


     S-a întâmplat, zilele trecute, ceva care ne face să înțelegem ce părere trebuie să avem despre posibilitațile cinematografice românești. Am vizionat vreo zece filme făcute de studenții Facultății de cinematografie de la I.A.T.C. Lucrări de școală, lucrări de diplomă. A mai fost, acum vreo zece ani, o asemenea prezentare. Atunci, ca și acum, multe din acele filme de debut erau de o remarcabilă originalitate. Tot cam pe atunci, dar nu în cadrul Institutului, ci pe întreaga țară, a avut loc un concurs de scenarii. Am scris despre ele, le-am analizat amănunțit, și multe din ele m-au uimit prin noutatea lor, prin profunzimea lor psihologică. Din păcate, nici unul n-a avut onoarea să fie transformat în film.
     Dar să ne întoarcem la recolta promoțiilor din anul acesta. Firește, aceste filme sunt scurt-metraje. Scurt-metrajul nu este un condamnat la documentar, didactic publicitar. Scurt-metrajul este un subtil și greu gen de artă cinematografică. El are aceeași estetică, același cod artistic ca nuvela față de roman. Scurt-metrajul, ca și romanul, povestește vieți întregi, unde personajul e zugrăvit în toată complexitatea lui psihologică. În nuvelă se arată doar un moment de schimbare, uneori de criză, uneori de trezire la drum nou. În nuvelă, eroul face un lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată. În astă stă farmecul nuvelelor unui Maupassant, sau Sadoveanu, sau Somerset Maugham, sau Cehov. Ei bine, am avut bucuria să constat că tinerii noștri studenți au înțeles asta, au ghicit frumusețea și dificultatea nuvelei cinematografice.
     Iată în filmul Arta apărării individuale al studentul Ovidiu Paștina, un exemplu de personaj care pentru prima oară în viața lui, face un lucru nou, străin de biografia lui. Îl face prost, și prin asta devine cu atât mai interesant. E vorba de un tânăr ospătar pe care un regizor îl remarcă (pe stradă) și îl invită la Studio pentru o probă de film. Îl vedem pe tânărul nostru explicând colegilor săi ospătari cum întreagă suflare cinematografică română moare de poftă să-l aibă pe ecranele noastre. Sosit acasă, își scoate cămașa, pentru ca mica repetiție la care se dedă să fie executată de un tors nud și expresiv. Însoțit de acești bicepși și pectorali, el ia vreo zece atitudini, una mai afurisit cinematografică decât alta. Interesant cum a fost filmată oglinda în care el își reflectă geniul. O oglindă pur imaginară. Căci în fața personajului nu există oglindă, ci pur văzduh. Rolul oglinzii îl avem noi, spectatorii. Adică noi, și el. Căci el, cu ochii minții, își vede imaginea în imaginara oglindă. Sosit la studio i se explică ce are de făcut. Ceva scurt și simplu. Florin Piersic vine spre masa unde acesta bea o băutură și, cu un gest sfidător, îi răstoarnă paharul. Ofensatul, trebuie doar să se scoale, să se apropie de ofensator și să-i tragă o palmă. Dar tânărul nostru candidat încearcă asta, și nu poate. Ba chiar declară, disperat, că nu poate. Până la urmă va trebui s-o facă. Dar așa de nepotrivit, încât palma aceea îl umple de sânge pe Piersic. Care se duce la lavabou să-și spele fața. Nefericitul nostru candidat se ia după el și, pe un ton plângăreț, repetă aceeași frază. Că să-l ierte. Că n-a vrut așa. Cum spuneam; de vreo zece ori aceeași tâmpă și nătângă frază. Care spune multe. Întâi, confuzie în mintea lui primară, între convențiile artei și realitatea directă a vieții. Altă dovadă de prostie: adorația necondiționată pentru vedetele faimoase…
     Din palmaresul de lucrări se desprinde una care le întrece pe toate. Este filmul În lumina lunii, inspirat, cu numeroase schimbări, dintr-o nuvelă de Truman Capote. Regizor: studenta Ana Maria Beligan; actor principal: Radu Beligan; al doilea actor principal, un delicios băiețel, un fel de copil al străzii, fugit de acasă, dormind unde poate și obraznic cât cuprinde. Excelent actor. Are 12 ani, se numește: Alexandru Beligan, e fiul lui Radu și frate al Anei Maria. E vorba aici de un magistrat pensionar. Un om ursuz, mizantrop, cusurgiu și teribil de singur. Întâmplarea face că el să se împrietenească cu acel băiețel. Relațiile dintre aceste două ființe așa de diferite sunt cu atât mai interesante cu cât ei, amândoi, fac un lucru nou. Și mai ales că fac același lucru, dar bineînțeles fiecare altfel. Fiecare vrea să-l domine pe celălalt. Bătrânul, pe ton de judecător înțelept și sever, piciul pe ton de impertinență amuzată. Bătrânul încearcă, pentru prima oară în viața lui, veleități de tandrețe, carieră sentimentală pentru care nu a avut și nu are nicio vocație. În tot cazul amândoi se joacă. Amândoi au găsit o jucărie nouă. Pentru băiețel, este acea casă de burghez înstărit, casă plină de obiecte bizare și mai ales de dulciuri la discreție. La ursuzul magistrat pensionar, este pofta de a se juca de-a mama iubitoare, joc în care, cum spuneam, nu prea sepricepe. Aș vrea, pe baza foii de montaj, să urmăresc dialogul lor, care este de o finețe și adâncime remarcabile, precum și mișcările celor doi curioși aventurieri. Pentru moment, mă mărginesc a spune că filmul e o încântare.
 
(România literară nr. 29, 16 iulie 1981)

Tags: anamaria beligan, arta apararii indviduale film, cronica de film, d.i. suchianu, filme studentesti, in lumina lunii film, ovidiu bose pastina

Comments: