Astfel, destinul eroinei principale este privit dintr-o perspectivă ușor melodramatică; singură pe lume, desprinzându-se cu hotărâre de „ai săi”, dar încă neprimită de „ceilalți”. Leonora ― după ce acumulează o suită de nefericiri — se vede, parcă dintr-o dată, scutită de griji: află (sau e pe cale să afle) că, deși boieroaică, mama îi fusese ucisă de nemți (pentru o neprecizată activitate antinazistă), iar — la a treia încrucișare de drumuri — importantul personaj din ierarhia zilei (interpretat de Val Paraschiv) o recunoaște (ceea ce echivalează cu o mai mult decât generoasă promisiune pentru viitor).
Apoi, întreaga lume a „figuranților” este văzută caricatural ceea ce face ca și interpreții să meargă, uneori, până la clovnerie (vezi personajul „Bobi”, dar nu numai...). Atitudinea cineastei față de personajele sale din această categorie este vădit resentimentară — ceea ce și explică, probabil, simplismul unor rezolvări regizorale (spre exemplu, scurta secvență a scării pe care coboară, spre platoul de filmare, șuvoiul figuranților despicat de grupul celor câțiva tovarăși cu munci de răspundere, care urcă...).
În sfârșit, inadvertențele de care vorbeam: 1. în 1952 cinematografia noastră (care dăduse la iveală doar Răsună valea, În sat la noi, Viața învinge și Mitrea Cocor) nu produsese și nici nu-și propunea să producă filme cu „turci” și cu „romani”; de unde, atunci, prezența printre figuranți a unor asemenea specimene?; 2. alăturarea, pe același perete, a două panouri: unul cu Mitrea Cocor, celălalt cu Cadavrul viu (avându-l pe Aleksei Batalov în rolul principal), ține tot de domeniul inexplicabilului — filmul sovietic fiind realizat abia în 1968; 3. exista în 1952 produsul lactat „Sana“?; 4. exista în 1952 noul tip de tramvai? — în care se urcă eroina principală și iubitul ei; 5, se foloseau, pe-atunci, în scrierea lozincilor literele de tip letra-set? ș.a.m.d. Toate acestea, sau măcar o bună parte dintre ele, țin probabil de amănuntul neglijabil: „copaci” care trebuie uitați dacă vrei să realizezi „pădurea”: prezența lor în film nu e însă mai puțin stingheritoare tocmai pentru că Figuranții (re)prezintă, asupra acelei epoci revolute, un punct de vedere animat de pathosul unor accente strict personale.
Pathos, dar și luciditate — privirea pătrunzătoare cu care Malvina Urșianu scrutează straturile societății românești a anilor '50 (tipică „vreme în schimbare”, ca să zic așa) concretizându-se într-un film de o mare bogăție tipologică și complexitate relațională interumană. În acest sens, distribuția — din rândul căreia prin întinderea partiturilor, fac un pas înainte Mariana Buruiană, Gina Patrichi, Gheorghe Dinică, George Constantin, Stela Popescu, Daniel Tomescu — se dovedește excelent aleasă și condusă. Malvina Urșianu posedând rara știință de a crea fiecărui actor (chiar în postura de... figurant) prilejul unei apariții memorabile.
Cu împliniri incontestabile, dar și cu aspecte în tratarea cărora autoarea a rămas datoare „suporterilor” ei, Figuranții se integrează firesc universului de căutari estetice și de întrebări social-politice și etice închipuit de celelalte filme ale Malvinei Urșianu.
