Debutul târziu al Malvinei Urșianu — în 1968, cu Gioconda fără surâs; titlu semnificativ, implicând, între alte sensuri, și sugestia unui „autoportret” (prin chipul eroinei principale, strălucit interpretată de Silvia Popovici) — nu arată o târzie trezire a interesului față de cinema, ci marturisește o îndelungată ucenicie, exersată pe lângă doi dintre maeștrii filmului românesc: Victor Iliu și Jean Georgescu; ucenicie în care intrau, ca etape obligatorii, nu numai „asistenția” și „secundariatul”, ci și „scenaristica” — regizoarea păstrând, apoi (ca cineast independent), obiceiul de a-și construi filmele pe propria-i literatură.
Debutul însă, ca și filmele imediat următoare: Serata (1971) și Trecătoarele iubiri (1974), impun numele Malvinei Urșianu printre autorii cu personalitate distinctă în câmpul vieții artistice românești, relevând chipul unui cineast complet — cu o retorică proprie, perfect adecvată marilor întrebări care-i animă demersul estetic (întrebări asupra istoriei, asupra destinului individual ca model și răsfrângere a destinului colectivității); astfel încât putem relua — fără teama de-a se fi depreciat, dimpotrivă: dintr-o perspectivă mai bogată, mai reprezentativă cuvintele Magdei Mihăilescu (poate cel mai avizat comentator al filmelor cineastei), rostite în 1974: «În conștiința noastră, a tuturor, există o cineastă Malvina Urșianu care a izbutit ca puțini alții în perimetrul cinematografiei noastre să acopere noțiunea de film de autor de la înălțimea demnității intelectuale, să ne demonstreze că universul ale carui porți ni le deschide îi aparține — cum ar zice Orson Welles — „precum sângele”». Au urmat, apoi, Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1980) — amplă evocare a unei pagini frământate din istoria Moldovei, Liniștea din adâncuri (1982) și Pe malul stâng al Dunării albastre (1983) — ambele, inspirate din rezistența antifascistă, și O lumină la etajul zece (1984) — urmărind destinul unei intelectuale care avusese de suferit în anii dogmatismului stalinist.
Cu Figuranții, Malvina Urșianu reia destinul unora dintre personajele filmului Pe malul stâng al Dunării albastre — din care decupează câteva secvențe, remontate într-un soi de „remember” și de „preambul” totodată... Aici, ar fi de observat că — deși aparțin aceluiași univers tematic — cele două filme sunt scrise în tonalități diferite, încât simpla rememorare a celui dintâi nu constituie, ipso facto, și cea mai fericită introducere în atmosfera celui de al doilea; după cum nici elementele narative citate nu aduc suficientă lumină în lămurirea relațiilor dintre personajele noului film.
Înțelegem, din câteva aluzii prezente în structura filmului, că Figuranții își plasează acțiunea în toamna lui 1952; așadar, pe parcursul a opt ani care despart cronologia celor două filme, în România s-au petrecut profunde transformări social-politice, și economice, care au antrenat, uneori cu brutalitate, schimbări fundamentale în viața eroilor... Aducându-i, pe unii dintre cei ce credeau că „fac” istoria — în postura de simpli figuranți (marginalizați de propria incapacitate de a sesiza cursul evenimentelor), iar pe alții — care luptaseră în sensul istoriei, și nu împotriva ei — în situația de a făuri, cu nu puține sacrificii, uneori, o nouă istorie.
Aceasta ar fi, extrem de ofertantă și încărcată de multiple semnificații, metafora principală a filmului; care, urmărită cu rigoare (o rigoare ce nu-i e defel străină Malvinei Urșianu), ar fi asigurat filmului o „greutate specifică” proprie realizărilor de seamă ale cineastei (ca și cinematografiei noastre în genere, prin creațiile ei de vârf). Din păcate, filmul apare ipotecat de câteva carențe în concepție și realizare, ca și de o serie de inadvertențe istorice pe care nu știu cum să mi le explic. (Vom reveni).
