​Fericita complicitate cu actorul

     Interpreți și roluri
     Film al unui amurg, al apusului legen­delor cu răzvrătiți individuali a căror dreptate cunoștea, de atâtea ori, pe­deapsa crunte a lanțurilor, creația lui Dan Pița găsește un reazăm — în afara datelor inițiale ale scenariului — în complicitatea de joc a actorilor, în primul rând, a interpreților celor trei personaje principale. Dincolo de replică, de relațiile imediat descifrabile, exista un circuit tainic al ra­porturilor dintre Ovidiu Iuliu Moldovan, Claudiu Bleontz și Petre Nicolae căci în­soțirea și despărțirea lor semnifică înseși căile de destrămare a poveștii: unul trece direct în legendă, altul sfârșește în sinuci­dere, iar al treilea — în disperare și tră­dare.
     Trista împăcare de pe chipul lui Ovidiu Iuliu Moldovan — arareori alungată de un zâmbet stârnit, mai degrabă, de o amintire îndepărtată, este a celui care are conști­ința zădărniciei luptătorului solitar, a „ul­timului haiduc”, a celui care joacă totul pe cea din urmă carte. Cu hainele sale adunate de ici, de colo, (vestimentația este unul dintre elementele ironice în câmpul semiotic at filmului; să ne amin­tim, într-o ordine asemănătoare, de ana­cronicul Cable Hogue ori de săracul True Gritt, cel care își cârpea singur ciorapii) Pantelimonul lui Ovidiu luliu Moldovan se așază într-o mai largă galerie cinemato­grafică a eroilor crepusculului, biruiți de timp dar nu și uitați de istorie. Pe cât de senin în fața sfârșitului ni se înfățișează protagonistul, pe atât de traversat de spaime, de oboseli nemărturisite este to­varășul său, căruia actorul Petre Nicolae îi deghizează neliniștea printr-o stăruitoare refugiere în exerciții ludice, chemate, parcă, spre a masca — sau, poate, chiar pentru a amâna — lașitatea. O parti­tură dificilă, dacă nu cumva cea mai difi­cilă, este cea a lui Claudiu Bleontz, „puș­tiul” care se pedepsește pentru înstrăina­rea de puritate printr-o intensă trăire a conștiinței vinovăției. Personajul conce­put de Bleontz își ispășește păcatul, pe de o parte, printr-o totală angajare alături de Pantelimon (nu-I supără, nu-I contra­zice)— pe de altă parte, printr-o deplină libertate în fața morții pe care o caută în permanență, orice instrument al acesteia fiind binevenit: un revolver, un cuțit, un capăt de sfoară. În cadrul dramei gene­rale a luptei solitare, eroul firește după el drama individuală a celui care își cu­noaște și propriul final și pe cel al legen­dei. Când omul va dispărea, nu va rămâne în urma sa decât o ramă goală. Oricât de complex ar fi rolul lui Claudiu Bleontz (el însuși, sunt convinsă, un personaj com­plex) cred că actorul dispune de și mai mari resurse interpretative, încă nesolici­tate.
     Un urmăritor obosit, mai iute dedat tih­nei și tabieturilor decât aventurilor iscate, aflăm în personajul întruchipat de Victor Rebengiuc, bântuit de neîncrederi, de pre­simțite eșecuri. Nu este prima data când actorului transfera „răului” amărăciunea — uneori vecină cu deznădejdea — celui care știe că și ticăloșia își înnoiește, ci­clic, armele, că nici în această privință nu există calificări pe viață.