Cele două filme ale tinerilor regizori
Mircea Veroiu și
Dan Pița, pe lângă interesul artistic evident pe care îl suscită, pot reprezenta și un teren de meditație asupra evoluțiel cinematografiei. Nu vreau să spun prin asta că „Nunta” și „Țara de piatră” reprezintă un progres absolut sau că înscriu o nouă pagină în istoria cinematografiei, fie ele și române. Nu suntem în prezența unor capodopere, ci a unor îndrăznețe și interesante opere, expresia unor tendințe manifeste de a găsi un limbaj propriu.
Există neîndoios remarcabile valori plastice în aceste filme dar, ceea ce e mai interesant, suntem puși în fața unor filme simptomatice. Cei doi tineri regizori năzuiesc să se exprime printr-un limbaj cinematografic cât mai specific. E o dorință secretă a fiecărui artist sau a unui anume tip de artist să se elibereze de aluviuni și să meargă spre puritatea genului. Mai mult decât atât, această tendință spre riguros reflectă indirect o nemulțumire față de starea cinematografiei, așa încât nu e abuziv să afirm că cele două filme unite prin stil mai mult decît prin faptul că pornesc amândouă de la Agârbiceanu, sunt niște opere cinematografice polemice. După atâtea filme neriguroase, prolixe, încărcate de pseudobaroc, „Țara de piatră” și „Nunta” sunt cu adevărat un eveniment cinematografic. Polemica însă, în mod nefiresc, împinge spre extrem și, în căutarea purității, Mircea Veroiu și Dan Pița se luptă nu numai cu lipsa de rigoare și cu aluviunile, dar și cu diversitatea, ba chiar cu cuvântul. Vom observa că, vrând să afirme limbajul cinematografic, cele două filme trăiesc atât de mult prin imagine, încât se depărtează de dialog și într-un fel sunt aproape niște filme mute.
E adevărat, la începuturile sale, așa a fost cinematograful și în toate artele există o dorință de puritate, de început.
Însă cinematograful prin definiție e un gen compozit și imprecis. Are dialog și actori, dar nu e teatru. Are imagini, dar nu e pictură. Are o poveste, dar nu e epică, și ca orice artă are un sâmbure de idei care se dezvoltă în viziune în cazurile cele mai fericite.
A reduce filmul la imagini, oricât rafinament ar dovedi, înseamnă totuși a-I sărăci și a-I închide. E adevărat însă că oricâte rezerve am avea, aceste două filme au avantajul de a fi structurate fără lucruri de prisos, unitare și adevărate.
Filmul „Nunta” dezvăluie cu mare economie de mijloace, o adevărată lume a raporturilor dintre personaje. Frumusețile plastice din „Țara de piatră” sunt remarcabile, suferința sub presiunea rigorii devine hieratică și bizantină. Gesturile umane devin sacerdotale. Semnificația lor se lărgește expurgându-se de concret. Sunt puține filme, dacă sunt, în cinematografia română, care dovedesc un gust atât de ales și un rafinament atât de înalt. Însă trebuie să spunem următorul lucru unor regizori tineri și de mare capacitate profesională, că măcar la vârsta lor și la speranțele pe care le reprezintă, ei nu trebuie să admită să fie judecați în context, că trebuie să aspire, pentru că pot suporta această aspirație, să fie judecați în absolut. L-aș sfătui pe Mircea Veroiu, de pildă, să nu fie mulțumit chiar dacă ar fi comparat cu Antonioni și mai are cale de parcurs până acolo. Să nu fie mulțumit, decât atunci când ar fi comparat cu principiile abstracte și pure care guvernează artele și lumea. Din acest punct de vedere, cred, obiecția pe care aș aduce-o acestor filme care reprezintă niște evenimente, ar fi aceea că au descoperit rigoarea unității, dar nu aceea a diversității. Or, e mai ușor să dovedești că unu e unitar decât să demonstrezi unitatea lui zece. Hieratismul reprezintă totuși o soluție prea simplă pentru mari ambiții și să nu uităm că arta reprezintă și rigoare și fantezie.