Filmul
Fata morgana atacă o problemă psihologică, înrudită cu aceea din filmul
New York, New York, unde eroul principal (De Niro) personifica obrăznicia, o nevoie aproape patologică de a fi insolent, de a lua în bătaie de joc pe orice interlocutor. În filmul românesc avem o altă variantă a acestui interesant și regretabil cusur. Desigur, tânărul nostru Virgil (interpret:
Dinu Manolache), este mânat, la bază, de același sentiment de vanitate, de înfumurare, ca și muzicantul lui De Niro. Dar acesta din urmă era un om realmente inteligent, talentat, ingenios, precum și foarte seducător fizicește, așa că mania sa de a se face odios era cu atât mai absurdă, mai stupidă, mai ilogică. Dimpotrivă, personajul din filmul
Fata morgana este categoric prostănac și, încă mai categoric, anost în tot ce spune. Iar fizic, are o făptură desigur agreabilă, dar banală. lar când cade în păcat de obrăznicie și anosteală, pe fața sa strălucește cea mai pură prostie naturală. Și mai este o curioasă deosebire între cele două personaje. Personajul interpretat de De Niro este incurabil și, prin aceasta, își primește el justă pedeapsă prin pierderea fericirii. Iar personajul Virgil până la urmă se vindecă de ambele păcate: și de fudulie și de imbecilitate. Cine sunt oare tămăditorii? Unul din ei e amorul. Cel de al doilea este... Dar să Iăsăm asta pentru la urmă.
Tânărul nostru este fiul directorului unui șantier bucureștean; eI este în preajma examenului de admitere la facultate, iar curând după eșec îl vor Iua la armată. Serviciul militar lung. Căci nu reușise să intre la Universitate. Mai exact: la universități. Căci dumnealui, mă rog, se hotărâse să dea examen la două facultăți pentru care avea o egală aptitudine: inginerie și teatru!
La șantierul unde lucrează tatăl lui, tânărul cunoaște o fată, Cristina, pe care nu o slăbește din galante și perfect nesărate asiduități. Fata „îi răspunde” cu o totală absență de răspuns. El insistă, iar dânsa, spre surprinderea noastră, până la urmă cedează. Interpreta acestei Cristina are un rol greu, interesant. O interpretare bazată pe priviri, gesturi și cuvinte care arată cum ea va trece de la agasare la o progresivă înduioșare față de acel biet neajutorat care face și spune numai prostii. Probabil că totul începe cu tandra speranță că îi va vindeca teribila lui neseriozitate. Și, cum spuneam, îi cedează. Atunci asistăm Ia o mare măgărie a „don-juanului” nostru: „Bineînțeles, dacă se întâmplă ceva, cunosc eu niște medicii... iar în privința banilor, plătesc eu”. Urmează răspunsul ei. Foarte scurt. „Ieși afară!”. De atunci înainte, în ciuda exasperatelor lui căutări, nu o mai poate găsi. Asta îl întărâtă, dar îl și face să înceapă a pricepe cât de odios fusese; cât de odios este el în general. Începe să bănuiască, să înțeleagă că nu are dreptate niciodată, în tot ce face. Am zis: „începe”. Căci groaznica lui obrăznicie, stupida lui neseriozitate își vor găsi totuși o revanșă în viața de cazarmă. Căzut la facultate, el va trebui să facă un lung serviciu militar. Acolo, va plăti pentru perpetua lui plăcere de a brava pe superiori, de a sfida disciplina.
Între timp, continuă să o caute pe Cristina. Finalmente o găsește stewardessă pe un avion. Află care, și se îmbarcă în el. Atunci aflăm că fata, care cunoștea perseverentele Iui eforturi de a o găsi, continuase să-l iubească. Pare absurd. Dar probabil că știa dânsa ce face. Știa că ar putea face om dintr-însul. Amorul ei așa de lucid se alia cu amorul, tot al ei, dar orb, cum totdeauna amorul, întrucâtva, este. „Après une si Iongue absence”, ea îi va da întâlnire. Dar, vai, obligațiile lui militare îl împiedică să fie Ia locul de întâlnire. Totuși, întors în goană la cazarmă, el află că dânsa a plecat cu trenul. Tot în mare goană, ajunge la gară, tocmai când trenul pleca. Aleargă nebunește după tren, ca să descopere pe Cristina la una din ferestre. O ajunge și... Cristina scoate brațul afară, pe geam; mâinile lor, degetele lor se ating și plutesc împreună. Mai exact zboară, căci merg laolaltă cu mersul vagonului. Este atâta împăcare, atâta vindecare, atâta înțelegere în această împreunare de brațe prin văzduh!
Vindecare! Ce lucru oare îl vindecase? Mai întâi dragostea, care îl învățase seriozitatea, respectul și remușcarea. Iar cel de al doilea vindecător fusese... armata, disciplina militărească, o militărie care nu seamăna cu ce-și închipuia el că această militărie este. Și-o imagina ca o perversă plăcere a „gradaților” de a „freca ridichea” recruților. Întâmplător, fudulul nostru Virgil tocmai cade victimă unui caporal care tocmai își făcea o deosebită plăcere din a „freca” pe răcan. Care răcan, însă, nu vedea cum „superiorii”, în speță locotenentul, îl dezaprobă pe caporal; îl ceartă, iar pe el îl consolează cu afectuoase cuvinte. Așa că îngâmfatul nostru tânăr va începe să priceapă ce lucru extraordinar este disciplina în orice fel de activitate; că munca militară este, astăzi, egal de dificilă, de primejdioasă ca și aceea din uzina civilă (tânărul nostru este tanchist). Primejdioasă pentru că în societatea noastră hiper-industrială, un șurub așezat strâmb poate provoca morți omenești. Filmul realizat de regizorul debutant Elefterie Voiculescu (scenariul regizorului și al lui Florian Grecea adaptează liber romanul cu același titlu de Ion Grecea) ne dă câteva momente care zugrăvesc figura cea nouă, psihologia cea foarte, foarte nouă a armatei într-o societate socialistă. O concepție despre armată total diferită de cea de altădată. Asta ne face să cerem cineaștilor noștri filme care să arate cum militarul de azi nu este un simplu trăgător de gloanțe, ci este o sinteză de magistrat, jurist, intelectual, sportiv. Filmul nostru atacă problema și ne face să cerem cineaștilor să o atace în viitor mai în detaliu și mai în adâncime.
Titlul filmului e
Fata morgana. De ce? Este interesant că eroina dispăruse brusc din lumea și din ochii eroului. El o tot căuta mereu, dar se tot lovea de un interminabil deșert. Un pustiu în care căutările sale fac să răsară mereu, ca un miraj, ca o „fata morgana” chipul (în supra-impresiune) al frumoasei ne-existente Cristina. Rol original și greu, rolul de fantomă frumoasă, de arătare inaccesibilă, rolul de „fata morgana”, rol pe care
Diana Lupescu îl interpretează cu o rară măiestrie.
