Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Fantele şi marioneta


     Fantele de mahala, expresie degradată de donjuanism, nelipsit însă de armele „letale” ale speciei – zâmbet cuceritor, atitudine macho, un chip plăcut, o doză infimă de sensibilitate şi sentiment al puterii –, iată ce întruchipează tânărul Luca (George Piştereanu).
     Amorezul îmbină utilul cu plăcutul, fetele seduse fiind mai devreme sau mai târziu abandonate unor reţele de prostituţie transfrontaliere. Luca intră astfel în atenţia unor peşti mai mari care aşteaptă livrările pentru a scoate un profit însutit, dar şi a poliţiei care are propriul obiectiv în distrugerea reţelei de traficanţi de fiinţe umane. Sunt practic cei doi factori de presiune pentru Luca, ceea ce conferă existenţei sale parfumul de vivere pericolosamente. Adus la o confruntare, tânărul deja versat ştie să joace „la sentiment”, se loveşte singur în toaleta penitenciarului pentru a stârni compasiunea fostei sale victime, care îşi retrage plângerea. Junele are instincte bune de prădător, este calculat şi inventiv, intuind pe ce pedală să apese şi când. Te-ai putea aştepta ca băiatului rău, dar fermecător în ticăloşia sa să i se înfunde, să dispară într-o reglare de conturi, să fie prins pe un aeroport sau ucis în timp ce sare un gard, adică genul de evenimente care marchează evoluţia fulgurantă în star systemul gangsteresc. Numai că regizorul abandonează firul poliţist după ce ni l-a fluturat ca pe o momeală prin faţa ochilor. Din buzunar scoate însă altceva, un love story între o victimă potenţială, Veli (Ada Condeescu), şi junele corupător, Luca, o poveste descărcată de orice reziduu melodramatic.
     Tensiunea vine din faptul că Luca îşi doreşte poate pentru prima oară să păstreze trofeul, poate şi pentru că Veli nu este la fel ca toate celelalte fete, senzualitatea ei, felul de a se purta dezinvolt, o anumită nervozitate de animal tânăr stârnesc în tânărul Luca sentimentele fireşti. Este vorba de instinct pur, care o apropie într-un joc periculos pe fata de la ţară de băiatul de cartier, urbanizat precar, cu un aer studiat de mafiot, croit pe măsura tinerilor furioşi din Rocco şi fraţii săi (1960) ai lui Luchino Visconti. Junele nu are un repertoriu vast de manifestare, cu ochelari fumurii, espadrile, lănţişor la gât este unul dintre nenumăraţii „prinţişori” de mahala care adulmecă oportunităţile. Răul este deja topit în el, o a doua natură, un rău stilizat, care nu se descarcă în brutalitate, ci este sublimat de strategiile seducătorului. Luca alternează momentele de răsfăţ cu momente de severitate, tandreţea cu răceala, interesul cu nepăsarea ceea ce-i conferă acel şarm al contradictoriului şi imprevizibilului. Şi în acest caz metoda nu este extrasă dintr- un kierkegaardian jurnal al seducătorului care-şi face din plăcere scopul vieţii, ci reprezintă un derivat instinctual. După ce face dragoste cu Veli, bucuria iese la suprafaţă spontan, craiul de mahala redevine un băieţandru ca oricare altul care-şi trăieşte plenar momentul de bărbăţie. Cuvintele de dragoste sunt stereotipale şi este singurul moment în care Luca devine ridicol, când este cu adevărat autentic. „Tu eşti prinţesa mea”, îi spune Luca cu un accent de manelist iubitei. Momentul ni-l dezvăluie încă neformat, încă necopt, încă posesor al unei inocenţe care se retrage încetul cu încetul lăsând locul animalului de pradă, tigrului mimând plictisul în preajma prăzii. Alături de prietenii săi la un grătar avem o altă ipostază a sufletului sălbatic în care se trezeşte o violenţă latentă, provocarea periculoasă, o mândrie amestecată cu cruzime, cu dorinţa de a distruge ceea ce posedă, un sentiment juvenil al puterii care se vrea jucată. Din acest sentiment se întreţine şi legitimitatea în faţa tovarăşilor săi, a bandei sale. Tandreţea îmbracă nu o dată forma cruzimii, unchiul semiparalitic jucat de Ion Besoiu este mobilizat să facă efort pentru a ajunge la masă, însă satisfacţia vine din această confirmare a voinţei ca act suprem de legitimare a bărbăţiei. Tot ca un efect de voinţă apare şi înfruntarea cu tatăl fetei, interpretat de Remus Mărgineanu, un ţăran care vrea să testeze curajul viitorului ginere. Mizerabilismul acestei existenţe boeme are aura lui scăldată în apusuri de soare, în lumina flăcărilor unui foc aprins în noapte, în soarele verii care arde pe bărăganuri. Toate acestea concură la un efect de fictivă înnobilare, de romanţare subtilă a poveştii subliniind tăcerile lungi pentru că atât Luca cât şi Veli sunt laconici, confruntarea dintre ei atât cât este se face fără vorbe multe. Ambii par să trăiască sub semnul impulsului, dorinţe nelămurite fac loc apropierii sau îndepărtării, legăturile sunt invizibile, şi regizorul preferă lacuna în locul oricărei explicaţii. Nu ştim ce resort o determină pe Veli să se prostitueze pentru iubitul ei aflat la strâmtoare. În mod fericit, regizorul nu dramatizează momentul, nu transformă decizia consimţită de ambele părţi într-o criză de conştiinţă sau într-un act sacrificial ritualizat. Lucrurile pur şi simplu se petrec, nimeni nu îi solicită lui Veli un atare gest. Nu ştim nici când şi cum a ajuns Veli la hotel unde prostituţia se desfăşoară pe bandă rulantă, regizorul a ales să sară câteva episoade fără nicio explicaţie. Singur element dramatic, frugal este popasul pe care-l face Luca la barul hotelului refuzând oportunitatea de a o revedea pe Veli. Este aici puţină tristeţe mascată de acelaşi comportament macho? Indiferenţă? O pedeapsă pe care i-o aplică instinctiv tocmai pentru că a cedat în loc să-l lase să se descurce singur? Nu ştim. Fantele şi-a reluat masca de don Juan impenetrabil, indiferent, călare pe motocicletă ca un haiduc pe calul lui. Iar Cătălin Mitulescu împiedică orice lacrimă, urcându-şi călăreţul în şa.

 
(România literară nr. 45 / 2011)

Tags: angelo mitchievici, catalin mitulescu, cronica de film, loverboy

Comments: